domnişoara T

Luminare

2012-01-03T22:25:00.005+02:00

Dau să caut ceva despre vechea Licurice şi găsesc primăria comunei Licurici. Un loc în care, măcar pentru nume, mi-ar plăcea să locuiesc.
Alte dorinţe pe anul ăsta aş vrea să cred că n-am. Doar să-mi ţin capul pe umeri, să las ambiţiile prosteşti la o parte, să am timp de cât mai multe prăjituri şi de făcut cât mai mulţi copii de zâmbit.
În rest, noi să fim sănătoşi.
P.S. Am senzaţia că încerc din răsputeri să testez limitele altora. Că doar şi aşa îmi zise Ticu să îi pun la testare să văd ce şi cum.

Wondering

2011-12-17T23:19:00.002+02:00

Cu subiect şi predicat, ştiu ce mi se întâmplă, ştiu ce încerc să fac. Am citit şi eu nişte lucruri, lucrurile au traversat materia cenuşie, au rămas, dar nu le folosesc.
Am obosit să tot povestesc, să mă învârt în gol practic, deşi ei îmi văd golul plin. Ca de obicei, "ei" ştiu mai bine, eu nu ştiu nimic.
Nu încetez să mă minunez cum de trăim pe două planete la ani-lumină distanţă.

Sick and tired

2011-12-15T22:14:00.002+02:00

Să mă pipăie lumea din priviri, să-mi cântărească durerea, să-mi spună ce om deosebit a fost Mutter. Să mă întrebe, să mă răsucească pe toate părţile, să-şi dea cu păreri stupide, care nu-şi mai au locul. Să mă plângă cu lacrimi de crocodil, dar, cu toate astea, să nu facă nimic.

Questions of unscience

2011-12-04T21:18:00.003+02:00

Când timpul şi spaţiul vor deveni prea mici pentru lumea în care mă încăpăţânez să mă mişc, când durerea chiar o sa mă doară urlând, atunci, doar atunci, o să aud poc, trosc, zbang (eventual smic, smac), chicotit de copii şi o să pot răsufla uşurată.
M-am tot întrebat când o să înceteze să mă mai doară, când o să încetez să mă mai gandesc, când lipsa nu o să mă mai chinuiască, cum să fac să nu mai aştept să vină. Să deschidă uşa, să simt în casă o prezenţă, chiar dacă nu vorbim. Să ştiu că e acolo. Cum să fac să am lumea mea, în afara cărţilor, să nu mă mai agăţ de casa asta cu îndărătnicie de copil căruia i se ia jucăria pentru că nu a mâncat. E absurd, în lumea mea, copiilor care nu mâncau nu li se luau jucăriile. Nu păţeau nimic. Doar mâncau la următoarea masă.

Igitur

2011-11-28T21:52:00.002+02:00

Primul an fără Gaudeamus, vis de mansardă într-un colţ liniştit de oraş, invitaţii la beri generice, refuzuri de vinuri fierte, în fapt calea spre balamuc.

I sure miss the music

2011-11-20T22:11:00.003+02:00

Mi-e dor de linişte, de o oarecare siguranţă, de o oarecare obişnuinţă, de puţin nezgomot al gândurilor în noapte.

Dreaming

2011-11-17T22:40:00.004+02:00

Unghii verzi, murăturile puse de Mutter înainte să plece să nu se termine niciodată, cafea băută în faţa calculatorului, plimbarisindu-mă aiurea pe site-uri, să nu mai zâmbesc ca tâmpa când dau cu ochii de nişte oameni, vin fiert MŢR, filme, cărţi.
Too bad, dudette, nu mai e loc pentru nimic din toate astea.

About growing up

2011-11-15T18:01:00.003+02:00

Trebuie să te joci ca să te faci mare, îmi citeşte Pinkerella, într-un soi de reducere la esenţial a lui Alice în Ţara Minunilor. Pinkerella de fapt încă nu ştie să citească, ceea ce îi face spusa cu atât mai minunat uimită.

Ce-am mai făcut

2011-11-01T21:33:00.003+02:00

Lately, mă tot întreabă lumea ce fac. Nu pot să mă supăr. Şi eu întreb acelaşi lucru, deşi Mutter îmi spusese la un moment dat că întrebarea asta sună fals şi gol. Ce poţi face după ce... Şi ea care credea că are în jurul ei oameni inteligenţi. M-a făcut să zâmbesc.
Aici poate aş fi vrut să mai tai ceva, dar mă gândesc că atâta autocenzură nu e bună. Arăt bine, ceea ce mă face să cred că e doar liniştea dinaintea furtunii. Probabil de la atâta autocenzură mi se trage. Pe de altă parte, isteria mi se pare un lux în momentul de faţă. Trebuie să am mare grijă unde pun piciorul, pentru că nu va mai fi nimeni care să mă ajute să mă ridic. Aşa că funcţionez pe bază de autocenzură.
Mai funcţionez pe profilul magic al lui Mutter, deşi îmi dau seama că sunt o copie palidă. La propriu şi la figurat. Mă amăgesc însă cu gândul că măcar încerc.
Din nebunia zilelor trecute şi viitoare mi se ridică un alt gând. Eram obişnuită să rezolv cu bani mare parte din problemele pe care le aveam. Well, guess what, când lucrurile se schimbă (ca să îl citez pe amicul Jorj), se schimbă al naibii rău de tot.

Astăzi aş vrea...

2011-10-23T21:31:00.002+03:00

Să cred că unii oameni sunt nemuritori. Mai ales mamele. They are not.

Listă de lecturi

2011-09-25T17:08:00.002+03:00

Ce-ai face cu timpul unei săptămâni cu care nu ştii ce e de făcut? Te însoţeşti cu Antonioni, Fellini, Bertolucci, Inarritu, Hitchcock, Cary Grant, Lauren Bacall, Agatha Christie, Saramago. No order whatsoever. Don't ask me why.
Lucru care m-a făcut să-mi dau seama că închiderea e pe aproape. Iar lucrurile se vor aşeza într-o ordine a lor.

No reason whatsoever

2011-08-29T23:13:00.001+03:00

Să fie revoluţie, dar să ştim şi noi!
Yann Tiersen - La piÃ¨ce vide (\'\'Rue des Cascades\'\' 1996)

Asculta mai multe audio diverse

Me and my summers

2011-08-19T22:32:00.004+03:00

Încă un an a trecut şi Perseidele m-au aşteptat cu sufletul lor stelos să le fac cu mâna. Prea târziu, prea devreme. Pisica neagră şi plaja de la ****** au fost totalmente defazate. Maybe next year. La fel cum zic în fiecare an. Mă repet inutil, dragă Watson, vara a trecut şi eu de data asta nici măcar n-am apucat să mă pierd.
So, un 1984 în derulare, un Dekalog, un vin roşu, poate şi un MŢR, vreo două reviste, de femeia aceea poate vorbesc săptămâna ce vine.
Mă descurc cum pot. Doar doar nu-i mai răspund şefului cu bună seara în mijlocul zilei.

Scurte mesaje scrise

2011-08-10T23:12:00.003+03:00

eu: a plouat si mai devreme nitel
eu: sper sa nu ploua cand plec
eu: ca am o rochie pana in pamant
eu: cu care matur pe jos orice
eu: inclusiv si mai ales apa
eu: :|
a: :))
a: offf
a: lasa ma, ca esti zana
a is typing a message...
a: zana, tu ai umbrela?

Things I forget

2011-08-05T22:01:00.007+03:00

Aşa cum somnul profund funcţionează pe post de cernătoare de informaţii, la fel au ajuns şi zilele de zi cu zi în ceea ce priveşte amintirile mele. Trec mereu pe lângă lucruri simple, pe care ştiu sigur că odinioară le priveam cu ochi mari de copil. La propriu.
Undeva pe una dintre străzile principale din cartierul ăsta de case necunoscut acum vreo 15 ani, cum ziceam, pe una dintre străzi, chiar pe colţ, era o grădină numai cu trandafiri. Fără nici o casă. Un gard simplu din lemn care vara adăpostea o magnifică grădină de trandafiri, îngrijită de doi bătrâni, un el şi o ea. De când începeau să înflorească, poarta din lemn era deschisă şi în faţa ei apărea o găleată cu trandafiri. De vânzare. Astăzi pe locul grădinii de trandafiri e o clădire cu vreo 4 sau 5 etaje, care face notă discordantă cu casele mărunte din jur. Clădirea e ridicată de ceva ani şi cu toate astea încă e goală. A dat criza peste ea. Cred că mai bine ieşeau cu trandafirii.
Pe altă stradă, ceva mai departe de cartierul meu de case, în plină agitaţie a urbei în care locuiesc, o căsuţă îşi ducea traiul ca toate căsuţele cândva. În jurul ei deja erau coloşi şi traficul era aşa agitat că nu se mai auzea cântatul cocoşilor. Cu toate astea, cele câteva găini adăpostite în curtea căsuţei cu pricina nu se speriau defel de zgomot şi ieşeau pe peticul de iarbă de lângă casă. În stradă, cum ar veni. Era un spectacol în sine, poate uşor absurd, clar contrar normelor europene pe care le-am îmbrăţişat de ceva vreme, dar cel puţin era unul uman. Sau galinaceu. Cândva, nu îmi dau seama când, sau nu îmi aduc eu aminte, găinile au dispărut de pe iarba din preajma casei. Locul s-a pustiit, viaţa a plecat în alte părţi. Liniştea locului s-a spart cu zgomot într-o zi când casa a fost demolată, pentru a face loc unei clădiri din sticlă şi beton, care să se asorteze cu cele din jur. A pierit deci ultima căsuţă a locului care ar fi putut adăposti nişte găini. Sau poate ar trebui să cercetez străzile din jur. Dar pe bulevard cântecul cocoşilor a încetat definitiv. Din autobuz o doamnă priveşte lucrările care se desfăşoară într-un ritm ce ar face gelos un constructor de autostradă nemţească şi-i spune însoţitorului: "Aici pe iarba asta erau mereu nişte găini, de la casa asta pe care au demolat-o. Erau aşa frumoase".
Despre căsuţa de la mine din cartier din poarta căreia ne privea mereu o bătrânică fără vârstă nici nu mai are rost să vorbesc. În locul ei nu a rămas nici un petic din grădină. Totul e acum o hidoasă clădire din beton care se fărâmiţează încet. Făbricuţa care a funcţionat între zidurile ei vreme de ceva ani s-a închis. "Şamponistelor", cum le spunea vecinul meu, nu li se mai aud vocile când ieşeau după-amiaza de la serviciu. Şi aici viaţa fostei căsuţe a plecat în alte părţi.
Undeva lângă Marriott. O după-amiază prelungită mult spre seară, acompaniată de rom vechi de 7 ani şi de ceva beri cu 7%. Noaptea spre dimineaţă întunecoasă. În liniştea casei aud un cucurigu. Clipesc şi nu ştiu ce să cred. Oare am băut atât rom?
Soarele de dimineaţă îmi taie orice urmă de somn şi de data asta cucuriguul se aude clar şi precis, venind de peste drum. Deschid geamul şi ascult. A. îmi spune: "Vecinii de vizavi au nişte găini. Şi un cocoş. Care tot cântă". Zâmbesc. Viaţa îşi găseşte un loc întotdeauna.

Fake somethings

2011-07-22T21:00:00.002+03:00

Încep să le uit şi câteodată răscolesc cutiile bine de tot ca să îmi dau seama de unde le ştiu. Pe unele le-am ţinut minte, pe altele, nu.
Din 2046 se aude Siboney şi fără să vreau zâmbesc cu gândul la zilele în care am primit-o pe Connie Francis în calculatorul meu. La un strop distanţă mă gândesc că undeva în lumea asta mare trebuie să existe un CD pe care să fie toate Casta Divele cântate de toate divele care au existat vreodată.
Ar fi trebuit să fie vorba de amintiri, dar de fapt am uitat şi de ele. Perioada asta n-are nici nume, nici prenume, nici culoare, nici gust. E ca feţişoara de la mijloc de pe cartonaşele care se împart la MŢR la festivalul care se ştie si singur. Cea din stânga râde, cea din dreapta plânge. Iar aia din mijloc ce face? Nimic. Şi n-o zic eu, o zice Pinkerella, mare cunoscătoare într-ale feţişoarelor.
Radiohead - fake plastic trees

Asculta mai multe audio rock

Într-o dimineaţă

2011-07-19T22:01:00.005+03:00

Într-o dimineaţă mă voi trezi neştiind cine sunt, cine-am fost, cine eşti, cine va fi. Într-o dimineaţă filmul se va rupe undeva la mijloc şi toate personajele vor cădea pe jos, întinzându-se pe podeaua veche şi mucegăită. Şi se vor retrage în spatele cărţilor citite şi necitite, se vor băga în cutiile prăfuite. Şi-acolo vor face teatru de păpuşi.
O voce îmi susură în ureche: cocaină, heroină. Am senzaţia că visez, dar nu, sunt în plină stradă, în plină zi.
În plină zi toridă de vară aştept toamna să pot dormi bine din nou. Ca în fiecare toamnă ploios-foşnitor-uscată.
Într-o dimineaţă mă voi trezi ca să fac prjituri în ziua respectivă şi nimic altceva. Şi în tot timpul ăsta filmele mele se vor derula nestingherite. Da, da, au ajuns să fie filmele mele. At least for this, thanks.
Moby

Asculta mai multe audio diverse

De rerum

2011-07-01T23:03:00.015+03:00

În absența oamenilor, plantele cuceresc mări și țări...

... unele își arată și colții...

... alţii îşi fac casă în casa altora...

... pentru ca alții să meargă pe 7 cărări de lemn...

... alții se cred struți...

... și mai sunt unii care nu știu că nu tot ce strălucește e aur...

... and it all happens on my kind of beach.

Two

2011-05-23T21:50:00.003+03:00

Doi ani de amores peros, gatos şi palomas. Doi ani de constatări, dezamăgiri, surâsuri furişate la colţul gurii, OMG's, vino veritas, filme, MŢR.
Doi ani de certitudini mici, mirări mari, trăiri furtunoase şi scrisori rătăcite în computere uitate de timp.
Doi ani în care n-am găsit neapărat alte cuvinte, dar am învăţat să le scutur pe cele vechi. Doi ani la capătul cărora mi se aşterne vechea uimire cum că nu voi învăţa să scriu niciodată. Let the music play şi poate se face şi de un trois.
As always, to you, nebunie, mon amour.
Keith Jarrett - Dedicated to you

Asculta mai multe audio jazz

Undefinable

2011-05-08T23:45:00.002+03:00

Porcupine Tree - Sentimental

Asculta mai multe audio rock

Never-ending

2011-05-03T21:46:00.002+03:00

Cumva limitele mele încep să se apropie de acea limită, dincolo de care voi trece nu voi mai găsi decât un imens pustiu. Îmi aduc aminte de cele câteva lecţii de karate din clasa a VII-lea, întrerupte de olimpiada de istorie. "Tu ai o limită pe care nu crezi că o poţi depăşi. Dar poţi. Iar când vei trece dincolo de ea, nimic nu îţi va mai sta în cale."
Cu sunetul furios al tocurilor călcând culoarele Casei Presei din seara asta am senzaţia că ceva undeva chiar s-a rupt şi libertatea există măcar în titlu. Încerc să mă hrănesc cu clipele acelea de voluptate care vor veni cândva, încă nu ştiu când. M-am apucat să şterg şi îmi place să cred că sunt din ce în ce mai aproape. Nu ştiu când prea mult e prea mult, altfel pagina asta şi-ar fi închis porţile demult, când orice om normal ar fi putut să ardă poduri şi să ridice altele noi, în loc să stea să admire gâzele care-şi trăiesc viaţa în secundele universului.
După cum se arată viitorul, voi şterge în continuare. Îmi va fi frică, voi râde, voi plânge, mă va durea până când toată boemia mea se va sparge ca un balon de săpun. Fără gust, fără culoare, fără miros. Mă voi alătura lumii şi îmi voi înghiţi lacrimile ca restul. Ar fi fost atât de simplu până la urmă, dar n-am ştiut ce să cer. Niciodată nu ştiu ce să cer. Şi primesc ceea ce nu mă aştept.
După cum bine zice şi cântecul, iubesc un bărbat care avea tot timpul un cuţit la el. Fără el credea că mi l-aş fi putut face sclav.
* Definition
describes something that never ends or seems as if it will never end
Writing a dictionary is a never-ending task.
(Definition of never-ending adjective from the Cambridge Advanced Learner's Dictionary)

Ultimul 2

2011-04-06T21:45:00.003+03:00

Ov cors, a trecut ca-n fiecare an şi de data asta nici n-am avut timp să-mi pun întrebări, darămite să mai şi răspund la toate cele care mi se aştern în urmă deja uşor impacientate că timpul trece, trece, eu rămân la toate rece. Şi nici măcar nu socot bine.
Aş putea să scriu despre libertate, dar încă nu-mi permit libertatea de a nu mai simţi ce simt, aş putea să scriu despre democraţie, dar tare mi-e teamă că aş scrie doar despre democraţia mea, aş putea să scriu despre nimic, dar până la urmă şi nimicul ăsta trebuie să însemne mai mult decât îl nimicesc eu. Ca întotdeauna, scrisul rămâne al altora, eu cu DEX-ul şi cu gugălul. Mai nou şi cu telefoanele.
Bilanţul se arată şi nu prea. Liste e clar că nu ştiu să fac, nici ordonate, nici neordonate. Deşi aş zice că la dezordine sunt as, noul meu "hobby" de weekend mi-a demonstrat că haosul din mintea mea n-are a face cu vreun fel de listare, înşiruire, trimitere la alte secţiuni, poză faină şi cu corespondent în viaţa reală. Una peste alta, încerc să recuperez în timpul săptămânii, atât cât mă lasă telefoanele lui N., cât mă ţin nervii, cât mai văd, cât, cât, cât.
În loc de bilanţ, n-am învăţat să scriu serios, ba chiar deloc (a şti ce-i cu dubla negaţie nu ţine loc de scris), am învăţat cum stă treaba cu culorile în viaţa mea, am învăţat să cer (chiar dacă nu tot timpul), am învăţat să mă ridic, să plec, să mă întorc, să râd, să merg. Una peste alta, n-a fost un an rău. Aşa agitat cum a fost şi cum se arată mai departe. I'm still here, but I'm not waiting anymore. I'm just walking.

Nameless

2011-03-09T23:47:00.002+02:00

Fără titlu, că şi aşa nu scriu despre nimic, doar vreau să umplu pagini negre.
Alta era ideea. Am devenit bergmaniacă şi, cu toate astea, s-au strecurat şi ceva filme ca o lună plină. Sunt la al treilea şi tot încerc să-mi dau seama. Evident, doar eu cu mine însămi avem vreo treabă aici, dar totuşi mi-am dat seama. Un fel de telling his whole life in his films. Ar fi fost frumos să le fi ştiut cândva, altele ar fi fost necuvintele.
Mă tot amăgesc şi-mi zic că viaţa bate filmul, dar oricum nu mai contează, poate doar să mă îndepărtez din ce în ce mai mult. Şi mai bine, ar zice unii.

Asian

2011-02-08T13:46:00.006+02:00

În timp ce sâmbătă se derula de acum bine cunoscutul CineQuiz, eu cădeam în mrejele unui film din cinematografia asiatică. Faptul nu are nimic special, doar mi-a ridicat un zâmbet timid.

Already?

2011-02-03T00:09:00.013+02:00

Dintr-un motiv alunecos, nu-mi dau seama de ce html-urile, embedurile & co. mi-au declarat răzbel. Să fie, atunci! Primul pe listă, aprilie în februarie.

Stai!

2011-01-31T23:08:00.004+02:00

Stai, curcubeule, stai, că oricum nu reuşesc să te prind în nici unul dintre filmele mele. Sau mai mult ca sigur că nu mă uit la filmele care trebuie. Adică de fapt e clar, ce curcubeu să vezi în filmele alb-negru? Deci, da.
Stai, gândule, stai, nu te întoarce cu ani-lumină în urmă, trebuie să salvezi în continuare. Oameni, gânduri, vieţi.
Mai stai doar un pic, clipeşte printre PDF-uri, Photoshopuri, ridică ochii din moace politice, gândeşte-te bine dacă vrei să îţi placă cărţile sau nu, scutură-te de praf, lasă visele şi aleargă realitatea, şi evident că nu cea inspirată de Nenea Iancu.
Şezi blând, have a break, poate şi o pisică, clar un vino veritas când "N"-urile se vor revărsa asupra ta. Ca întotdeauna, e bine că roboţeii n-au învăţat să citească şi poeţii şi-au uitat calea către ET.
Depeche Mode - Stay

Asculta mai multe audio electronica

Let's pretend

2011-01-28T22:52:00.002+02:00

Let's pretend it's tuesday, tuesday, pentru că am observat că până acum am scris doar marţea. Ptiu pe ele, trei ceasuri rele. Ar fi fost mai degrabă ceva "un os greu de ros", dar nu prea mă ţin pe mine jocurile de necuvinte, aşa că am renunţat. Adică am văzut Dogville şi m-am gândit că oarecum aş putea scrie despre el. Wrong, dudette, habar n-ai să scrii, şi cu atât mai puţin despre filme. De ce ai vrea să spui că ai împărţit filmul în 3 părţi de câte 3 ore, ai văzut prima parte, ai dormitat vreo două zile şi pe urmă ţi s-a făcut dor de desenatul cu cretă. Aşa că te-ai aşezat în faţa câinilor şi nu te-ai mai putut ridica. Da, dudette, admit it, când ai văzut cu câtă graţie o călcau în picioare (şi nu numai) pe biata Grace, parcă îţi venea să îi strigi lui Nicole să move on, ce naiba caută acolo pe platoul ăla kafkian. Ţi-ai revenit când a apărut tăticul şi ţi-ai dat seama că ăsta o să aibă... şi o să îi facă dreptate fetei. Bunătate, bunătate, dar câtă poate să ducă cu graţie lume asta? Te-ai revoltat că fata asta părea cu capul în nori şi nu rupea pisica în două. Pardon, câinele. Pe urmă te-ai revoltat când a luat pistolul în mână şi şi-a făcut dreptate aşa cum înţelegea ea mai bine. Cine să te mai înţeleagă, dudette. Până la urmă, cine să o înţeleagă şi pe Grace? Eu, una, nu.
P.S. Recomand cu căldură acest movie. O reclamă, dar nu la Duster de data asta.

Lost

2011-01-18T23:34:00.007+02:00

Sau stardust, sau Z doesn't live here anymore. Întrebată fiind unde locuieşte, cine a rămas în locul ei sau de ce s-a mutat, Z n-a ştiut ce să răspundă, ca de atâtea ori în viaţa ei.
Din gândurile serilor care vin peste mine cu forţa unor ciocane bătânde în aripi de fluturi, mi se desprinde unul poate nu chiar înfricoşător. Nu voi scrie niciodată pentru că mi-e frică. Frică de faptul că nu pot să fiu niciodată sinceră până în străfundul vaselor mele sangvine, mereu cântăresc ce, cât şi cum să "dau din casă", cum frumos s-a exprimat Licurice cândva. Motiv pentru care cuvintele alese pentru pagina asta au mereu ceva din teama unui spion de a nu fi prins asupra faptelor. Cuvintele alese mă duc mai departe, anume la un alt gând, de data asta chiar înfricoşător. N-am putut să scriu, în măsura în care se poate spune că scriu, decât când m-am aflat în prăpastie. Scrisul a reprezentat o încercare de a construi un pod, de a ajunge undeva unde de fapt podul nu avea pe ce să se sprijine, ceea ce a dus la construirea podului pe tărâmuri totalmente noi şi nebănuite. Ceea ce a fost bine, până la urmă. L-am construit, chiar dacă nu acolo unde am vrut.
Gândul se deapănă mai departe, ajungând la ceea ce vreau. Capitol prea zbuciumat, iar eu nu mă simt într-o formă de maximă sinceritate.
Îmi dau totuşi seama că undeva, cumva s-a păstrat o particulă aproape insesizabilă, cu toate astea acolo, care mă face să cred că totuşi s-ar putea, miracolele se întâmplă, chiar dacă, zice-se, durează doar 3 zile.
Din categoria am sădit un pom, am făcut un copil, am ridicat o casă... well, am sădit mai mulţi pomi, iubesc mai mulţi copii decât aş putea eu face, am ridicat munţi de cărţi, am văzut prea puţine filme şi am trăit prea intens lucrurile mărunte.
În urma acestor preocupări totalmente lipsite de profunzimea unei minţi lucioase, am ajuns să trăiesc aşa cum vor şi visează alţii, într-o boemie lipsită de un minim bun-simţ şi noroc bun.
Mai constat că anul ăsta nu e muzical deloc, îmi pun prea des întrebarea câte filme poate să vadă o fată şi în câte cărţi şi ştiri se poate îngropa înainte de a adormi cu gândul la trecute vieţi de doamne şi domniţe. Somn în care nici măcar nu mă bântuie fantome din trecut, păstrându-şi această îndeletnicire pentru lumina zilei.

De an

2011-01-11T22:01:00.004+02:00

Aş putea să încep cu o scuză către mine, din moment ce eu mereu scriu doar pentru mine. Să îmi cer scuze că încă nu m-am împrietenit cu timpul şi n-am aflat nici până acum de ce îmi tot zâmbeşte şi fuge de mine. Să îmi cer scuze că seara mi se pare că sunt prea obosită să mă ridic să aştern negru pe alb (şi nu alb pe negru ca aici) toate gândurile care se aştern în calea somnului meu.
Aş putea astea şi mult mai mult, dar nu o să îmi cer scuze pentru nimic din cele de mai sus, pentru că mereu mi-a fost greu să-mi cer scuze.
Aş putea să spun că mi-am început anul dorindu-mi ca visele lui L. să devină realitate. Iar Luli, ca urarea Licuricei să prindă viaţă. My guess e că atâtea vise şi irealităţi se vor fi încâlcit unele în altele şi se vor pierde în nebuloasă.
Un început de an din care nu cred nimic, nu aştept decât să-mi văd filmele, să-mi citesc cărţile, să-mi întâlnesc oamenii, să-mi fur clipele. Un an în care pagina asta încă rămâne să mă apese, până într-o zi în care o voi închide, atunci când voi realiza că timpul pierdut nu se mai întoarce şi nici un parfum nu mai pluteşte în aer.
Ca întotdeauna, de aici lipseşte ceva şi eu iar n-am ţinut minte ce trebuia.

Amores gatos

2010-12-30T21:34:00.002+02:00

Adică fără black cats şi voodoo dolls anul viitor. Asta ar fi ideal. La fel de ideal ar fi să nu mai existe mătasea broaştei, amoebae, mocirle şi alte câteva din categoria necuvântătoarelor.
Ideal ar fi ca somnul să nu mai viseze nimic, visele să treacă de la grădiniţă în clasa I, posibilităţile să nu mai vadă nici o posibilitate în mine. Mă gândesc că poate aşa aş reuşi să văd drumul. Otherwise, trăiesc într-o lume frumoasă, dar nu o văd deloc. Aşa că, haide, anule, haide, că poate ne-om aşeza la un pahar şi-o vorbă. Şi ţi-oi spune şi tu-mi vei desena.
Cold Play - Beautiful World

Asculta mai multe audio diverse

Pleasures

2010-12-23T23:50:00.009+02:00

O melodie care s-a lipit de mine ca mierea de un puf de păpădie. O melodie care îmi zâmbeşte din spatele tuturor filmelor ce mi se aştern în faţa ochilor mei obosiţi şi miopi. O pisică neagră, câteva filme meţeristice, poate şi un vin fiert. What can a girl want more for Christmas?
Pierre Van Dormael - Mr Nobody

Asculta mai multe audio soundtrack

Al cui e infernul?

2010-12-16T10:00:00.005+02:00

There is something about Garbarek. Anume că l-am regăsit într-o seară rece de decembrie însoţindu-l pe J.P. Sartre. Not bad at all. Nu ştiu dacă e fix piesa asta, poate da, poate nu, ideea rămâne. La fel ca şi ideile care s-au tot alergat în jurul sufletelor celor absenţi. Cât despre întrebare, răspund mai bine 3 personaje în căutarea unui nevinovat.

Nobody and nothing

2010-12-12T23:18:00.002+02:00

Niscaiva poze primite în seara asta m-au făcut să zâmbesc privindu-mi cosiţele şi ochii. Aveau o lumină pe care oricât aş încerca nu am cum să o mai aduc înapoi. Pozele astea îmi spun cu glas firav şi aproape cu teamă că ceva trebuie, cineva ar face bine să, eu aş închide ochii şi atunci poate că luminiţele s-ar întoarce de unde au plecat.
În spatele celor o mie de nume ale mele, cum bine a observat Licurici că tind să posed, nu se ascunde de fapt nimic. Iei o mie şi una de bucăţi şi lipindu-le nu îţi dă măcar nici cât una din nopţile Şeherezadei. E dimineaţă înainte să apuci să spui a fost odată ca niciodată.
Stând şi gândind lucrurile la rece (şi la cald ar da la fel), gusturile mele de fapt nu se lipesc decât de mine, lucru pe care eu îl accept mai uşor decât cei din jurul meu, deşi după un vin şi două migdale parcă îţi vine să zici altceva.
Furia cu care caut în continuare mă face să mă întreb dacă într-adevăr îmi doresc şi dacă aş rezista în eventualitatea că... Gând răzleţ şi nici măcar frumos.

Tăceri

2010-12-06T22:59:00.002+02:00

Pinkerella, urlând de mama focului dintr-un motiv care acum îmi scapă.
Eu: Măi, măi, dar cine face atâta gălăgie?
Pinkerella: Eeeeeeuuuuuuuuu.
Eu: Am ceva pentru tine.
Tăcere subită.
Pinkerella: Ce?
P.S. Am senzaţia că o vreme Pinkerella va fi tema principală a gândurilor de pe blogul ăsta. Pentru restul am nevoie de o pauză care nu mai vine.

Un altfel de nimeni

2010-11-29T00:00:00.004+02:00

Nu ştiu alţii ce zic, dar fără să vreau, gândul mi-a alunecat către Mr Nobody în timp ce îl priveam pe domnul Ion I. Ion încercând să dea vieţii lui un sens pe care nu l-a avut niciodată. Aş mai fi scris poate şi altele despre sensuri şi contrasensuri, dar niscaiva munci nocturne mi-au stricat tot cheful şi buna dispoziţie.
Philip Glass - Metamorphosis II

Asculta mai multe audio diverse

Regulile de la 2 ani

2010-11-23T23:01:00.001+02:00

După o scurtă trecere în revistă a regulilor, eu către Pinkerella: La mine în cameră respecţi regulile mele. Ai înţeles?
Pinkerella: Da (totalmente preocupată de cartea pe care o furase dintr-un teanc).
Eu: Care e regula de bază?
Pinkerella: Eu.
P.S. Pinkerella are 2 ani şi mari şanse să devină o cititoare de meserie.

Despre vise şi alţi demoni

2010-11-22T19:00:00.002+02:00

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta... Se gândeşte că ăsta ar fi un argument pentru felul ţanţoş în care merge nenumitul. Trage un fum din ţigară şi priveşte fix un punct de pe perete. Când naiba s-a apucat de fumat? Îşi aduce aminte clar că doar o vizitase taică-su într-un vis suprarealist în care i-a spus că nu-i place că s-a apucat de fumat. Şi ce dacă taică-su era mort de 6 ani? Cu atât mai convingător, că doar omul de asta murise, cancer în gât. Şi deh, fusese fumător toată viaţa lui, mai puţin anul în care aflase că era bolnav. Închide ochii ca să nu-şi mai audă gândurile care n-o lasă în pace nici măcar să fumeze liniştită. Linişte...
În tăcerea care se loveşte de pereţi îi aude glasul: Mi-e drag de tine. Mie nu.
Se uită la ecranul calculatorului, la ţigara din mână, la fumul care se ridică spre punctul acela de pe perete. Îşi îngustează ochii, înclină puţin capul, fumul de ţigară dansându-i în faţa ochilor. La naiba cu ei de ochelari.

My life

2010-11-19T00:00:00.004+02:00

Despre viaţa mea în câteva cuvinte şi încă o poză. Despre sufletul meu care a tot crescut şi a crescut şi care s-a pierdut undeva absurd pe drumul spre ceva ce nu există. Deşi Lorelai îmi spune că nu se poate, trebuie să existe şi altceva, istoria lucrurilor recente ne arată că nu, nu există. N-am învăţat să urlu, n-am învaţat să sfâşii, nu pot să fur. M-am născut cu nu în braţe, care treptat s-a transformat în cartea mea din care tot mai învăţ câte ceva, nu neapărat constructiv.
Deci sufletul meu a rămas undeva în atlasul unei fiinţe. Restul de suflet l-am lăsat în pozele făcute de Ovidiu. Şuviţă cu şuviţă, a plecat într-o căutare inutilă şi absurdă. Acum chiar sunt fără suflet. Sau despre spargerea sufletului în bucăţi mici mărunte pe care nu are nimeni răbdare să le mai adune. Cea mai importantă persoană fiind eu, cea fără suflet. Că tot venise azi vorba că pozele îmi fură din suflet.
DIDO // MY LIFE

Asculta mai multe audio diverse

Întrebător

2010-11-16T17:00:00.001+02:00

Oare poneii au Paşte?

Elementare

2010-11-14T23:45:00.002+02:00

În matematica de zi cu zi, F+B=FB. Numai că mie nu mi-a plăcut niciodată matematica şi nici măcar 1+1 nu îmi dă 2. Mi-ar da un 3,14, dacă nu ar fi o combinaţie de n. Adică de necunoscute. Dacă mai aveam vreo îndoială, in vino veritas nu găseşti niciodată adevăruri convenabile. Elementare, da.
Şi când într-un final am ajuns să văd Casablanca, totul a devenit de o simplitate alb-negru. Adică doar F+. Fill in the blanks. Ceea ce încă e convenabil. Cică peste câţiva ani n-o să mai fie aşa, pentru că o să învăţ serios matematica. Adică să adun, nu doar să scad.

Centimetri de libertate

2010-11-11T22:31:00.003+02:00

Adică nimic de zis în afară de faptul că gust din libertate aproape cu ură şi caut privirile oamenilor într-un mod apropiat de nebunie. Don't be scared, I'm still the same old Zora. With short hair.
Ca observaţie (personală, ca întotdeauna), anumite lucruri prefer să nu le exprim în română. Cred că e cazul să învăţ şi nişte urdu.
Carlos Gardel - Por Una Cabeza

Asculta mai multe audio soundtrack

Between somethings

2010-11-08T23:00:00.003+02:00

Zilele astea vreau să mă tund ca înainte, să-mi las părul să-mi treacă printre degete, lungi şuviţe care mă ţin pe loc şi nu mă lasă să evoluez. Zilele astea mă voi întoarce la vechea frizură în spatele căreia mă ascundeam mustăcind şi fluturândă.
Dintre micile plăceri ale vieţii gustate, ciocolata neagră cu mentă e undeva în vârf. La fel şi Faustul lui Purcărete, Dostoievski & Co., MHS, cărţile de colorat, bomboanele cu cocos, drumul de jumătate de oră spre plaja de la ***** ********, tot jazzul care curge prin venele hârbe ale calculatorului meu. Plus alte mici plăceri nelistate, dar cu atât mai plăcut dureroase.
Nu ştiu dacă mi-am spus cu voce scrisă lucrul ăsta, dar până acum ceva ani, jazzul mi se părea de neînţeles, de neascultat, de neiubit. Poate e mult spus că-l iubesc, nu recunosc niciodată deschis când iubesc, mă tem că nici nu ştiu cum aş putea iubi de fapt, dar jazzul ăsta... de fapt, voiam să spun că jazzul a venit la pachet cu cineva. La fel ca filmele. De fapt, sinceră să fiu, am o mână de jazz care-mi place şi o mână de filme care mi s-au strecurat sub pielea mea reptilină care nu mai năpârleşte neam. Evident, jazzul şi filmele sunt partea bună a lucrurilor care vin cu cineva-uri. Despre părţile mai puţin bune să nu vorbesc, graniţele mele sunt fragile ca o vată de zahăr în mâinile unui copil de 2 ani şi un sfert.
Scrisoarea pe 2010 nu vrea să se scrie şi tare mi-e teamă că în plicul pe anul ăsta va intra tot o coală albă. Mă imaginez deschizând-o peste 20 de ani şi apucându-mă să scriu. Asta dacă o să mai ştiu cum, de ce şi pentru cine.
Citind despre visuri, mi-am adus aminte ca prin vis că mi-am promis cândva demult să nu mai ţin minte ce visez şi să şterg totul cu buretele în zori. Uneori am senzaţia că am şters atât de bine încât in loc de trecut am o bucată mare de pâslă care nu scoate nici un zgomot, oricât m-aş uita eu la ea. Lucru retestat vineri seară. Mi-au trebuit cam 5 minute să-mi dau seama că nu era vorba de nici un pinguin teatrofil. Ceea ce m-a făcut să zâmbesc şi să-mi doresc să mă tund ca înainte. Cu libertate.

De toamnă. Sau nu

2010-11-02T22:11:00.002+02:00

Toamna asta nu mi-a inspirat şi nu-mi inspiră nimic. Şi din nimicul ăsta n-am văzut ce culori fabuloase a avut, parcă mai nebune ca niciodată, cum mi-a spus fotograful nostru că a observat. Toamna asta a fost din categoria "while I was sleeping".
În toamna asta, ascultându-l pe Herbie Hancock, deşi nu ştiam că îl pot asculta live vreodată, un gând nebun şi şturlubatic mi-a răsărit în minte, cum că the best job in the world ar fi tehnician de lumini, sunetist, uatevăr, la Sala Palatului, TNB, Covent Garden, uatevăr. Gândul mi-a fost confirmat ascultându-l pe marele inchizitor cerând socoteală unui public demiurgic.
Jucându-mă cu niscaiva talente culinare adormite, un al doilea gând şturlubatic mi-a spus că aş putea fi o prăjitureasă pe cinste. Bucătăreasă nu prea, pentru că nu am simţul măsurilor şi miresmelor. Dar prăjitureasă, categoric da. Eventual şi pâinăreasă.
Un al treilea gând, totalmente neşturlubatic, ar fi că friends are a girl's best diamonds.

Constatare

2010-10-25T23:00:00.003+03:00

Vorbind azi cu Licurici puţintel despre perspective, am ajuns la scris. La faptul că, pentru a putea să mă înscriu la niscaiva cursuri, ar trebui să compun o scrisoare de intenţie, lucru de care pare-se nu sunt capabilă. Am mai încercat o dată, tot ca să mă înscriu la un curs, şi pur şi simplu nu-mi iese. Concluzia a fost că OK, nu pot să fac scrisoarea, atunci nu mă înscriu la curs. Cam aşa.
Oricât aş încerca să explic că pentru mine scrisul la modul serios seamănă cu o paralizie, sună a copilărie. E o prostie să îmi fie teamă de aşa ceva. Cuvintele sunt acolo, şi cu toate astea, există doar Zora şi nimic altceva. De fapt expolicaţiile în cazul de faţă nu-şi au rostul. Nu fac scrisoare, nu mă înscriu. Prostiile de care mă ţin în argumentaţia mea nu-şi au rostul în lumea de afară. Ar exista şi varianta colegului C.O., care s-a oferit să îşi arunce un ochi prin oferta de cursuri şi să mă ajute să săr peste scrisoare. Lucru total neacceptabil, evident.
De unde constat că de fapt nu am nişte intenţii tocmai sănătoase în ceea ce mă priveşte, evident că nu-s nici constructive şi pe scurt nu o să învăţ niciodată să scriu serios, aşa cum mi s-a sugerat cândva într-o altă viaţă. Sunt prea aproape de tablou, epiderma mea a intrat în contact cu culorile, dar îmi lipsesc pensulele şi perspectiva.
Aş putea să-mi caut un organizator de gânduri, uscător de idei, ştergător de praf şi să îmi angajez un scrib, care să scoată cuvintele din mine, la nevoie, cu dalta, şperaclul şi patentul. I wish!

Lhasa de Sela - 12 Soon This Space Will Be Too Small
Asculta mai multe audio diverse

Strange creatures and wild dreams

2010-10-25T08:00:00.004+03:00

Adică Ugetsu monogatari, dacă ar trebui să îl descriu în 4 cuvinte. Noroc că nu trebuie, că nici nu mă pricep.
După ce l-am abandonat în favoarea sus-numitului, a venit şi rândul anonimului veneţian, care mă aştepta de atâta vreme încât nici nu credeam că melodia primită cândva cadou chiar e scoasă din anonimatul lui. Păcat că am şters-o. Oricum inutil, tot îmi răsună în gânduri.
În dorinţa de a vedea Oglinda sau Panglica albă, am ajuns la Dogtooth . Care are un nivel de creizinăss cum n-am mai văzut până acum, cel puţin nu îmi aduc aminte.
Azi nu, dar de mâine voi ajunge la ruşi.
Two new funny words: verbozitate şi calp. Deci să nu mai ţin eu cu toţi neuronii de cărţile mele, că am ce învăţa şi din articole de "publicaţie".

Stelvio Cipriani - ''Anonimo veneziano'' - 1970 - ''Anonimo Veneziano''
Asculta mai multe audio diverse

Oh, that sky!

2010-10-22T00:30:00.002+03:00

Adică la o lună după ce s-a tot plimbat din calculator în calculator, ajutat de stickul meu pre nume Zora (naturlich), The Sheltering Sky mi s-a înfăţişat în toată splendoarea lui cu parfum de nisip dulce amărui. Sau cum ar zice englezul, bittersweet.
Voi plăti pentru el, dar aş zice că un film acompaniat de un Carmenere merită chiar şi un mail buclucaş. Fie două. Fie nişte telefoane de dimineaţă. Fie.
Sper şi vreau, şi aşa va fi, mâine Anonimul veneţian. Mă aşteaptă de prea multe luni.
Când durerea se va opri, voi începe să şterg. Şi poate să şi vorbesc. Ar fi vital. Ar fi wunderbar.
Tot adulmecând reţete virtuale, m-am trezit întrebându-mă cum ar fi să încep să gătesc la modul profi. Ciocolată, prăjituri cu nucă de cocos, fabuloasa prăjitură cu ciocolată, pâine, orez cu stafide, pui cu sos de brânză, peşte umplut cu mirodenii. Serious stuff, I mean. Mi-ar plăcea. Sincer mi-ar plăcea o pensiune mică şi cunoscută de puţini, în care să stau să-mi pun ideile la treabă. Asta merge pe lista de bifat.

Jan Garbarek - Red Wind
Asculta mai multe audio instrumentala

Despre libertate

2010-10-18T11:00:00.001+03:00

Sau cum m-am apucat eu să mă războiesc cu blogspotul şi mi-am şters bunătate de banalitate, din care nu mai ţin minte mare lucru, la fel ca şi cu scrierea lui nenea Mill, de altfel.
Ziceam parcă totuşi ceva că tăind jumătate de metru de păr am câştigat un kilogram de libertate. Cantităţile, evident, pot varia în funcţie de starea psihedelică (ori nu) în care mă aflu. Libertatea mai ziceam că mi s-ar păra ciudată dacă nu aş fi testat-o de câteva ori. E acolo, o simt, îmi suflă în ceafă. Nu vreau să îi spun că nu mă ajută la mare lucru. Îmi ţine de cald, îmi place de ea, de libertate. Să rămâie.
(Scrisesem aici ceva tot despre nişte libertăţi muzicale recent auzite în autobuz, dar mă tem de unde m-ar putea duce pe mine libertăţile de ordin lingvistic.)
Pe cheia de la poarta mea scrie jazz. Which is very nice :).

Sigur Ros - All Alright
Asculta mai multe audio rock
P.S. I like it when people call me Zora :)

Din cutiuţa cu muzici

2010-10-17T13:38:00.000+03:00

Mă face să mă simt bine în ziua asta rece şi fără soare :D.

Nina Simone - ''My baby just cares for me''
Asculta mai multe audio diverse

Comfortable silences

2010-09-29T22:57:00.000+03:00

Aşteptându-l pe Pîrvulescu (şi nu pe Godot, din păcate), poate data viitoare fac nişte ciorne din timp şi o să atârn la uscat nişte vorbe trase în ciocolată.

Dave Brubeck Quartet - Angel Eyes
Asculta mai multe audio jazz

The final cut(down)

2010-09-19T21:49:00.009+03:00

Fotografii: Ovidiu Baştea
Adică îmi urez bun (re)venit, chiar dacă nu m-am hotărât şi nu am luat nici una dintre deciziile importante pe care ar fi trebuit să le iau ca să pot trece prin toamna asta cald furioasă dementă. Adică dacă vrem să facem puţină analiză, da, se poate spune că mi-am tăiat aproape de la rădăcină toate privirile acelor oameni care nu treceau mai departe de părul meu. Eu, omul păr, m-am săturat să fiu omul păr şi am vrut să fiu rea cu mine. Ca de multe ori în trecut şi cu siguranţă şi de acum înainte.
Sau o fecioară despletită despre care am aruncat cu O. câteva vorbe grăbite pe un messenger uitat de vreme. Numai că o fecioară care n-a ştiut niciodată să fie fecioară nu are de ce să caute răspuns pentru nebunia ei în vorbele altora. Gând închis.
Gând deschis în timp ce sunt întrebată dacă îmi tai părul. Lamele încep să taie şi zgomotul îl simt aproape ca un scâncit. Mă întreabă ce rău mi-a făcut. Nici unul şi cu toate astea semnele de iubire erau pentru el. Încep să mă simt goală şi toată viaţa mi se scurge în şuviţele care cad în praf. Scâncitul continuă şi, conform indicaţiilor, nu mai am nici o speranţă. Cu toate astea mâinile au nevoie de ajutor să cadă moi. Nu şi ochii, dar lumina uită să alunece pe mine când îmi trec în revistă atâtea gânduri. N-am suficiente pagini. Mă gândesc că poate data viitoare va fi altfel.
Pereţii mi se scriu în faţa ochilor şi gândurile mele tot la toamne călduţe şi târzii îmi zboară. O lacrimă se adună discret la colţul unui ochi pe care lumina întârzie să cadă. La fix.
Îl simt încă. E tot acolo, greu, aşteptând o mână să îi descrie şuviţele, un glas să îi şoptească o poveste. Durere remanentă.
Adică l-am tăiat ca să pot înşirui toate cuvintele astea. Nu e nimic amuzant în ele, nu e de fapt nimic de zis. Gând închis.

pink floyd - the final cut
Asculta mai multe audio muzica

Closed

2010-09-01T00:12:00.004+03:00

Închis pentru mentenanţă, pentru adunat şi regrupat gânduri (bună gluma, aud în rândul din spate nişte chicoteli pe cinste). O postare ca o turbulenţă de culori şi de fapte, mai puţin plăcute, poate chiar deloc folositoare, dar oricum existente prin însăşi natura lor de fapte.
Un fel de observaţii făcute de-a lungul timpului şi pe care n-am găsit niciodată unde să le aşez.
Aşa cum a observat P. încă de la începuturile paginii negre pe care elucubrez, am tendinţa să lipesc şi câte o melodie textului. Explicaţie: ascult mai toată ziua muzică şi melodiile de pe blogul ăsta spun ceva despre mine şi despre o anumită perioadă din viaţa mea. Cum ar veni, hear between the lyrics.
Scrisul pe blogul ăsta a fost o terapie prin scris, sugerată de Licurici şi pusă în practică într-un moment de inconştienţă. De atunci şi până acum am trecut prin furie, deznădejde, neputinţă, uimire, tristeţe, prostie, copilărisme, durere şi iarăşi neputinţă. Neputinţă de a şterge praful definitiv de pe anumite zile care revin la ore fixe. Scrisul pe blogul ăsta nu vrea să facă trafic, nu caută nemurirea, nu vrea premii şi nici nu vrea ceva în mod special. Încercând să mă depărtez de o anumită parte din mine, m-am apropiat de oameni pe care nu îi cunoşteam. Dacă ar fi să trag cândva o linie, aş spune clar că ăsta e lucrul cel mai frumos care a venit cu blogul ăsta. Oamenii.
De câteva zile trăiesc acuta senzaţie că undeva ceva cumva s-a rupt în mod ireparabil. Ceva a dispărut şi eu nu ştiu cum să pun degetul pe acel ceva. Existenţa inefabilă a unei mici particule din universul meu şchiopătând s-a curmat în câteva zile.
În seara asta un gând mă bântuie poate mai mult ca oricând. Getting fired or quitting my job.
Din categoria I put a spell on you, dacă vrei să apari, n-ai decât. Cu biblioteca din Alexandria în spate, certându-mă în engleză şi scriindu-mi bileţele de amorul artei în latină, pictându-mă goală într-un balon de săpun, privindu-mă din colţul castelului tău făcut din cărţi. Oricum, să ştii că rest nu o să primeşti şi nici filme după ora 23.00. E ceva şi cu doiul ăla, dar asta numai pentru că Pitagora şi-a uitat compasul acasă.
Pe scurt, ziceam că închid pentru desprăfuire. Până una alta, sit back, relax and chill. Devin prolixă şi nu mai pot chema nici un pinguin să îl întreb dacă plouă sau mi se pare.

Asculta mai multe audio Muzica

P.S. No more perfect hours. It's exactly almost a quarter past 12.

No 2

2010-08-29T00:01:00.001+03:00

Asculta mai multe audio Muzica

Nameless day

2010-08-23T23:00:00.002+03:00

Din ce în ce mai multe cafele se sorb pe o tastatură ocupată cu scrisul altora. Din ce în ce mai multe filme trec pe pauză pentru scrisul altora. Din ce în ce mai multe zile îmi râd în faţă, iar eu joc şotron, dar din păcate nu cu Julio C. Da, this is the basic idea, din ce în ce.
Dacă cuvintele ar începe să zboare, sincer nu m-ar mira. Nimic nu mă mai miră. Nici că azi a fost 23 şi eu am văzut că şi mâine e tot 23. Trăiesc un 23 continuu şi ubicuu. Şi plătesc cu telefoane la kilometru de autostradă nemţească şi anonimat feroce.
Şi în ziua în care mă voi întoarce la porumbeii călători, atunci o să prind cozile tuturor zilelor care acum îşi râd de mine şi o să le dau ielelor să le împletească alte drumuri.

Asculta mai multe audio Muzica

In the right place, with the right colours

2010-08-19T23:00:00.001+03:00

Unele filme trebuie văzute o singură dată. Al şaselea simţ îmi spune că aşa e.

Asculta mai multe audio Muzica

How deep?

2010-08-18T00:00:00.003+03:00

Asculta mai multe audio Diverse

Superstition

2010-08-13T23:00:00.003+03:00

Cea mai bună superstiţie de care am auzit până acum trebuie să fie the pigeon superstition. În această dezordine de idei, nu văd nici o superstiţie la mijloc dacă spun că augustul viitor vreau să urmăresc Perseidele de pe... să zicem plaja aceea cu căluţi. Dacă nu, mă mulţumesc şi cu cea de lângă locul în care la 11 seara, în căutarea ei, am întâlnit un cal maro care alerga în noapte. Nu-i nevoie de detalii, se ştie plaja şi singură.
Ştiu că trebuie să facem alegeri. Dar ce te faci când ai prea multe alegeri de făcut şi de fapt nu te hotărăşti la nici una? Evident, fiecare dintre ele e cea bună.
Că tot veni vorba de superstiţii, simt că 23 mă urmăreşte de undeva de după un colţ. De fapt, 23 s-a multiplicat haotic şi acum până şi orele exacte mă urmăresc. Şi iată cum dăm peste altă superstiţie. O zisă, ca să fiu un pic mai exactă decât ora 23.00.
Let's begin again.

Asculta mai multe audio Muzica

Distanţe

2010-08-10T23:01:00.003+03:00

Am zis la un moment dat că mi-ar fi plăcut să închei concediile pe anul ăsta la un festival de film. True. Dacă închid ochii şi-mi dau cu niţică vopsea pe visurile alea prăfuite, atunci aş putea spune că am fost/sunt la unul, din moment ce am reuşit să văd în ultima săptămână aproximativ 10 filme. Evident, oricâtă vopsea aş turna, anonimă tot nu mă pot simţi.
Nu mai departe de doi ani în urmă, îmi exprimam dorinţa aproape incendiară de a mă afla pe plaja cu căluţi şi filme. Aproape incendiar I was falling in love. Şi căzută am rămas.
Anul trecut dorinţa mea s-a împlinit, dar atât de frumos şi absurd, încât căluţii şi soarele care mă bătea în ochi au şters posibilitatea oricărui film şi a oricărei căzături.
Anul ăsta, posibilităţile, distanţele, căzăturile de orice fel s-au epuizat singure într-o oboseală aproape plăcută, dacă n-ar fi apăsătoare când şi când.
Mereu mă întreb cum ar fi fost dacă. Şi voi rămâne cu dacă-ul ăsta până când voi învăţa să mă întreb şi cum ar fi. Şi mai bine, cum va fi?

Asculta mai multe audio Muzica

Insomnia

2010-08-04T01:00:00.002+03:00

Postarea Licuricei îmi tot face cu ochiul de când am citit-o, ba chiar mi-ar plăcea să ajung măcar o săptămână pe an într-un aşa loc să coc o prăjitură cu ciocolată şi pâine şi poate să plivesc şi niscaiva roşii. E drept că ideea cu mutatul domiciliului mă bântuie de ceva vreme. Aş zice chiar din perioada în care voiam să fac liceul Brukenthal la Sibiu. Long time ago. În ultima vreme s-a transformat într-un gând apăsător. Mai ales de când sunt întrebată din ce în ce mai des dacă am păţit ceva, dacă mă simt OK. Pe scurt, ce-am păţit de sunt "aşa". Nu e bine că sunt "aşa". Nu e bine că nu mai ştiu când vine weekendul şi că mi-am făcut timp să citesc o carte doar pentru ca m-am înscris într-un club.
Partea bună a lumii haotice în care trăiesc e că mi-am făcut ceva mai mult timp pentru filme. E drept, nu ţin pasul cu ritmul în care le caut şi le descarc. E drept, aş fi vrut un al treilea mini-concediu pentru un festival de film. Poate chiar Anonimul. Zic că n-o să mai fie anul ăsta festival de film. Cine ştie.
Încă o vară se apropie de final şi eu, evident ca în fiecare an, mă întreb unde mi se duc verile. De ceva vreme însă aştept aproape cu furie să treacă luna august cât mai repede şi eu să mă trezesc sub umbrela mea curcubeu într-o zi de toamnă.
Alte cuvinte rătăcite dintr-o tastatură care nu a mai învăţat să scrie. Aş avea o şansă să învăţ să fac fotografii dacă nu aş tot renunţa la ochelari. Aşa, pozele mele neclare îmi arată o lume doar a mea, mioapă şi blueish.

Asculta mai multe audio Muzica

Gărâna via Cluj

2010-07-28T23:01:00.013+03:00

Să fie jazz!

2010-07-21T21:35:00.002+03:00

Gărâna Jazz Festival via Cluj. See you in a couple of songs.

Asculta mai multe audio Muzica

Please dream softly

2010-07-18T21:49:00.008+03:00

Mecanica inimii nu m-ar fi trimis cu gândul la un ceasornic, deşi ar fi fost firesc şi natural, din moment ce inima ticăie ca un ceas. Până la pagina la care m-am oprit, adică 126, e una dintre cele mai metaforice cărţi pe care le-am citit până acum. Aproape că se aşază lângă Citadela, cu meritul că mecanica de faţă îmi creează nişte instantanee demne de pensula unui pictor. Ca întotdeauna când mă aflu în faţa cuvintelor care aşteaptă să fie scrise, simt o răceală cum mă cuprinde, soră cu paralizia. Lucrurile care mă înspăimântă au asupra mea acelaşi efect ca lucrurile care mă minunează.
Nu mi-a plăcut niciodată să subliniez cărţi, dar fiind nevoită de astă dată să fac un fel de fişe de lectură, am comis acest sacrilegiu prin mici (sau mai mari) asteriscuri cu creionul ici colo.
Povestea lacrimilor lui Madelaine trimite direct cu gândul la o suferinţă atât de mare încât nu mai e suficient să îţi inghiţi lacrimile (la propriu), ci e mult mai eficient să le stropeşti cu calvados (de gustibus, aş zice).
Micuţul Jack, care constată cu tristeţe că ceasul care îi face inima să bată e cea mai şubredă parte a corpului său şi iniţial nu suportă să fie atins decât de mama lui adoptivă. Până la următoarea iubire, domnişoara Acacita, rămânând cu urmele primei iubiri şi, inconştient, cu cele ale celorlalte iubiri ce vor veni.
Apar vocea iubirii constante şi necondiţionate ("Aş vrea să ţi se mai întremeze inima înainte să îţi dau drumul în lume"), cea a dezamăgirilor ("... îţi sparg de cap ceasul ăsta care îţi ţine loc de inimă. Îl fac zob, ne-am înţeles? O să-l sfărâm în atâtea bucăţele că n-o să mai poţi iubi NICIODATĂ!") şi evident cea a visătorului, a magiei şi a imprudenţelor ("Uită de probleme de mecanică, nu le mai da atîta importanţă! Fii imprudent, dar mai înainte de toate, dăruieşte-te fără să te gândeşti prea mult!"). Încă nu ştiu unde să îl încadrez pe Jack Spintecătorul, de care eroul se simte atras în mod inexplicabil ("Avem acelaşi prenume, nu credeţi că e semn bun?"), dar de la care reţine că trebuie să înveţe repede să împrăştie groază în jurul său ca să poată trăi.
Favourite quote so far: "Love is dangerous for your tiny heart even in your dreams, so please dream softly...".
P.S. Asta nu e o recenzie, sunt doar (naivele) impresii premergătoare discuţiilor care vor avea loc aici . Impresii care se opresc fix la pagina 126.

Asculta mai multe audio Muzica

I won't

2010-07-12T22:18:00.002+03:00

Chilness, dacă îmi permit să zic aşa.
Din categoria o să sau n-o să.
M-aş opri, dar nu ştiu ce să fac cu mintea mea de după.
Lumea e un loc imens de joacă şi eu mă comport în consecinţă.
Asta s-ar putea transforma într-o scurtă poezie, dar de fapt nu m-am lovit niciodată de una.
Rămâne ca amintirea unui mici căzături din copilăria universului.

Asculta mai multe audio Muzica

Un fel de serendipity

2010-07-10T20:00:00.003+03:00

Nu neapărat în ordinea asta: Eye Of The Beholder (Danke, Herr D.), o carte se pregăteşte să fie aleasă & citită, două filme se aşază cuminţi în calculatorul meu, mă plouă prin fereastra deschisă, devin aproape nostalogică cu gândul la gândurile poeţilor de mult trecuţi în nefiinţa mea.

Amor matinal

2010-07-02T10:22:00.001+03:00

Asculta mai multe audio Muzica

Summer-like wishes

2010-06-23T22:00:00.007+03:00

Aştept următoarea călătorie (aproape fabuloasă, având în vedere anumite aspecte) ca să pot termina măcar una dintre cărţile începute.
Aştept vara caldă, aştept următorul castron cu cireşe, aştept următoarele stele care cad. Până atunci, rămân la zmeurele culese din grădină şi pozate în redacţie. Thanks, colega :D.
Aştept următorul imbold de a scrie, de a căuta muzici, de a mă pierde printre mulţimi necunoscute. Nici o fracţie, nici o virgulă, fără rest.
Aştept cu nerăbdare aproape furioasă clipa în care voi putea să răspund unei astfel de întrebări. Acum nu ştiu nimic. Îmi aduc aminte doar de "simple wishes are the best". Pe de altă parte, nimic nu pare simplu, zise fetiţa privind vitrina plină cu acadele colorate.
Aştept următoarele fructe, aştept următoarele culori, aştept clipele şi vorbele, aştept să mă reîntâlnesc la colţul oraşului meu, zâmbitoare şi visătoare. Chiar aştept.

Asculta mai multe audio Muzica

Filosofia lui nu

2010-06-10T22:18:00.002+03:00

Nu ştiu să iubesc, n-am făcut pace cu mine, nu ştiu de ce vreau lucruri absurde, nu înţeleg, nu ştiu să iert. Nu ştiu să uit. Nu.

Încotro?

2010-06-09T22:59:00.003+03:00

De abia m-am întors şi deja mă gândesc la următorul. Prin faţa ochilor se perindă Gărâna Jazz Festival, Sulina, Sfântu Gheorghe (din Deltă, naturlich, şi fără nici un Anonim de data asta). Şi pentru că roboţeii n-au ce face decât să îi dea idei domnişoarei T, a apărut şi Budapesta. Eventual şi Gura Portiţei.
Până una alta, Caravana cinematografică şi (hope so) Air Doll, ceva Bookfest, tei înfloriţi şi Zora cât cuprinde.

Asculta mai multe audio Muzica

Pâş, pâş

2010-06-07T00:31:00.008+03:00

În câţiva pixeli

În câteva cuvinte:
Oedip rege, Ghidul copilăriei retrocedate, Cocoşul, Pyramus & Thisbe 4 you, Faust, Depeche Dance.
În câteva cuvinte neterminate, Tratament fabulatoriu.
În câteva cuvinte la care n-am mai putut să ajung, Pe diagonală şi Electra.
În câteva necuvinte despre Faust. Am intrat înaintea spectacolului duminică la prânz şi am văzut hala goală. Atunci se aranjau scaunele, se împrăştiau hârtiile şi probabil undeva în spate se aranjau artificiile. Probabil. La fel de bine se putea ca acolo în întuneric Faust să se certe cu diavolul, să dea foc contractului, să spargă zidurile şi să ridice praful pe care l-am văzut dansând în faţa ochilor mei de copil care a întrat într-o fabrică de vise. Oricâte cuvinte îmi trec acum prin minte în ce priveşte Faustul, nu reuşesc să le prind laolaltă şi să le fac să stea. N-are rost nici măcar să încerc să fac lucrul ăsta. Ştiu doar că atunci când s-a lăsat întunericul la final, n-am putut să mă mişc. Palmele mi s-au mişcat în reluare şi dacă ar fi fost să ascult de primul gând, n-aş fi aplaudat. Aş fi stat nemişcată clipe lungi, frumoase, şi aş fi avut certitudinea că piesa de fapt n-a fost piesă, acolo n-am intrat cu bilet, ci cu vise, iar dacă îmi ţin prea mult respiraţia s-ar putea să mă trezesc. Aşa, am rămas doar cu versurile lui Sorescu în minte.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

Despre dorinţe

2010-05-27T22:00:00.005+03:00

Am tot stat şi am rumegat gândul ăsta până l-am făcut rumeguş. Pe urmă i-am dat şi foc, dar tot nu a dispărut. A revenit chiar mai puternic, aşa că acum nu am ce să îi fac decât să îl strig în gura mare a blogului: vreau nebunie, vreau vară caldă, vreau să vină ceva ca un tăvălug peste mine, vreau să uit de unde plec şi de ce trebuie să ajung în locul acela pe care nu-l ţin minte. Şi au mai înflorit şi teii. Şi mie nu mi se întâmplă nimic fabulos şi spectaculos. You get the idea. Vreau, vreau, vreau. Chiar dacă am zis, chiar dacă n-am crezut, chiar dacă ştiu. Vreau.
Sibiu, 10 zile, Amelie, destin fabulos, teatru, Faust, dungi, roz, caramele, poate şi o bicicletă.
yann tiersen - La Valse D Amelie [Version Piano]

Asculta mai multe audio diverse

One

2010-05-22T12:00:00.003+03:00

Un an de dragoste, de ură, de jocuri inutile.
Un an în care am cunoscut oameni care mi-au devenit dragi, deşi nu i-am întâlnit niciodată.
Un an în care nu am devenit mai scriitoare, nici mai umană. Poate doar mai cititoare şi posibil şi mai sălbatică.
Un an în care m-a plouat şi încă mă mai plouă, un an în care am început să înţeleg cum trebuie să iau ce am nevoie atunci când am nevoie.
Un an în care planurile s-au spulberat şi s-au transformat în stardust.
Un an de planuri mici, de genul la prânz mănânc cireşe şi diseară văd un film.
Un an în care nu voi ajunge la TIFF (din nou, pentru al treilea an, cred).
Un an în care pot spune că am început să-mi aduc aminte cum e să fiu râzândă şi împrăştiată.
Un an în care a început să mi se facă dor, un an în care scrisoarea pe 2010 nu vrea să se scrie.
Un an în care mi-am adus aminte de cea de pe vremuri şi am început să o scot la suprafaţă.
Un an în care am încercat şi pot spune că voi încerca în continuare.

Asculta mai multe audio Muzica

Să fie teatru!

2010-05-20T21:43:00.005+03:00

So far: Ghidul copilăriei retrocedate, Electra, Pyramus & Thisbe 4 you and of course Faust. Acasă la tata a păţit ceva şi încerc să aflu ce. Mâine. Tot mâine continui vânătoarea :D.

Mi, mai muviz end mai miuzic

2010-05-18T23:00:00.003+03:00

În cinstea unei melodii rătăcite în cutia mare şi zbârnâitoare care se vrea a fi calculatorul meu. În cinstea unei melodii care mă aruncă în vremurile anului trecut, când am reuşit uimitoarea performanţă de a merge zilnic la cinematograf. E drept, eram în concediu, dar să zicem că ăsta e un detaliu.
Spre marele meu regret, ruşine & stuff, nu am reuşit să ajung decât la un singur film la Festivalul Filmului European. Unul singur... TIFF-ul oricum cade, se duce, spre şi mai marele meu regret. Azi a început Haneke. Dacă nu plouă, dacă nu cade guvernul, dacă renunţ la telefon, poate ajung să văd şi eu un film din retrospectivă. Poate.
Poate reuşesc să o scot pe Zora la plimbare, poate o las pe Tori să-mi cânte despre un strong black wine.
Cam multe regrete, poate şi altele. Cam multe imposibilităţi să ajung la Sibiu. Cam prea mulţi biscuiţi cu migdale, ciocolată şi caramel. Prea puţină melodie, prea puţini paşi de vals, prea multe nedumeriri şi nemulţumiri.
But it's good. Shut down and shut up. Sleep now.

Asculta mai multe audio Muzica

Dedesubt

2010-05-12T00:00:00.003+03:00

Când ai puţin timp, poţi încerca să faci schimb de timpi morţi şi să capeţi în schimb timpul pierdut. Acela în căutarea căruia pornim de multe ori şi ne pierdem pe drum. Adică da, eu caut, eu pornesc, eu mă pierd, eu încerc.
Când am aşa de puţine cuvinte la dispoziţie, eu mă fac şi mă prefac în praf de stele. Stelele alea care cad.
De fapt asta se voia a fi încă una dintre mirările copilăriei mele. Nu înţeleg răutatea şi nu vreau să cred că aşa e lumea. Mică, mărunţica, nu mai învaţă să crească şi refuză cuvintele frumoase. De fapt da, e greu să crezi că se pot face cafele cu mult zahăr şi să aduci puţină lumină în palmă just so, no reason. Şi eu îmi văd ca întotdeauna de cititul meu şi aproape că mă amuză. Altfel nu-mi explic atât chicotit şi atâtea cărţi care mi se aştern în faţa ochilor când mă enervez.
De fapt am descoperit că-mi place oraşul semi-pustiu noaptea şi eu să dau la pedale. Exact ca în viaţa reală. Trec pe roşu, primesc claxoane, nu mă asigur şi dacă mă uit în spate mă dezechilibrez. Încerc să nu cad. Până acum mi-a reuşit.

Asculta mai multe audio Muzica

Sunt

2010-05-08T00:08:00.002+03:00

Sunt amuzată de privirile oamenilor. Dimineaţa, metrou, autobuz, aglomeraţie. Ciorapi în dungi, roz, culoare. De la faţă coboară în jos şi privirile lor rămân lipite. Zâmbesc. În dimineaţa asta m-am întâlnit iar cu C. M-am întâlnit şi acum două zile. Bine că atunci purtam pantaloni verzi. Azi doar ciorapi roz dungi. Deci I'm not a freak.
Sunt încă uimită de felul în care oamenii... da... ştiu. Şi eu nu-mi fac timp, chiar dacă V. mi-a spus că îşi fac ei timp pentru mine. Uatevăr. Eu citesc şi nu-mi pasă de altceva. Sau de altcineva. Wrong, dudette. Wake up.
Sunt încă. Şi probabil că încă voi mai fi. Ca întotdeauna. Pagini pentru mine.
Sunt încă îmbrăcată cu hainele care amuzau oamenii de dimineaţă la metrou. Noroc că am găsit ochelarii pe care i-am uitat acasă. Am început să văd puţin mai clar.
Sunt încă nedumerită de felul în care tot încerc să dovedesc lucruri. Că nu sunt, că sunt, că pot fi, că voi fi, că sigur am fost şi voi fi mai mult. Că mă pot sparge în multe bucăţi şi că de fiecare dată când cineva pleacă eu dau cadou din minele meu. Deci da. Sunt amuzată, nedumerită şi îmbrăcată.
It's time to have a break. Again. Să vând nuci de cocos maimuţelor. Sau vin fiert pe un colţ din Alpi.

Asculta mai multe audio Muzica

Feeling pinkish

2010-05-03T23:07:00.002+03:00

Şi-mi doresc din nou, dar din dorinţa asta nu mai iese nimic, nici măcar un nimic drăgălaş. M-a întrebat dacă pot să îmi dau seama unde se întâlnesc dorinţele. Evident că m-am uitat la el cu ochişorii mei miopi şi-am zis că în vata de zahăr roz pe care o mâncam în copilărie. A râs. Cam asta e tot ce poţi face când adulmeci vată de zahăr. Roz.
Zi repede care a fost ultimul tău gând înainte să te sărute vântul când ai ieşit să sorbi fumul ţigării de după-amiază. N-ai ştiut să zici. Te-ai poticnit în micul dejun şi ai căzut cu zgomot pe asfaltul umed din faţa blocului. Ai deschis ochii. Mă uit la tine, privirea ta mă taie şi te iau în palmă ca pe o floare de nu-mă-uita. Se usucă repede, ar mai fi avut nevoie de apă la un moment dat, dar eu m-am pierdut ca de obicei printre priviri mioape şi fumul ţigărilor pe care nu le fumez.
Wish, wish, wish. Dacă închid ochii şi îi strâng tare şi mă gândesc mult mult mult, atunci doar o să mă doară. Universul nu conspiră la nimic şi eu mă aşez în linişte la aceeaşi masă şi pornesc o conversaţie cu el. Cu universul lumii mele, that is. E frumos la el acasă şi de cele mai multe ori uit să mă ridic. Trebuie să mă ia de mână şi să mă conducă. Aşa-s eu. Apuc toate mâinile care mi se întind. Uit să le mai dau drumul. Noroc cu universul, care ştie când trebuie să se termine poveştile şi să plec.

Asculta mai multe audio Muzica

Sometimes

2010-04-30T16:00:00.002+03:00

... they call her Zora

I know what I did last summer

2010-04-27T22:29:00.003+03:00

Posibilităţi

2010-04-23T22:18:00.003+03:00

Ca să fiu exactă şi mult mai precisă decât marmota mov, există mai mult de o posibilitate, dar evident caracterul meu obsesiv mă îndeamnă spre o singură posibilitate, pe care să o urmăresc obsesiv. Aşadar, când nu mai credeam în posibilităţi, singulare sau multiple, a apărut această posibilitate de a... Şi chiar sunt.
Am cochetat ceva vreme cu gândul la el, gândul s-a întors din drumul lui obsesiv, a amuşinat această posibilitate şi s-a oprit. Fără aer, cu prea mult vin divin, cu ochişori miopi (cum altfel), aproape că se zorea să tacă. Stătea de partea cealaltă a drumului, privindu-mă printr-un norişor de fum. El cu centură de siguranţă, eu fără lumini şi iată cum posibilitatea mea a rămas într-un gând subţiratic şi tăcând.
Tăcând, m-am trezit la braţ cu Jorge Amado. A trecut repede şi-a făcut loc pentru teoria ataşamentului. Psihanaliză, frate!
Posibilitatea ataşamentului înclin să cred că e la fel de imposibilă ca aceea a unei pisici negre care să se apuce de fumat. Tot ce poate face e să joace ping şi pong cu un pachet de ţigări pe o masă fără picioare. Şi fără gânduri. Doar cu posibilităţi.

Asculta mai multe audio Muzica

And there it went

2010-04-08T00:24:00.002+03:00

Zicea Licuricea la un moment dat că e una dintre cifrele perfecte dintr-o viaţă de om. Deci mă gândesc că am un an să testez dacă aşa e.
Cele multe se vor aşeza în scrisoarea pe 2010, cele puţine se întind pe pagina asta din biţi şi pixeli. Cele multe ar fi zâmbetele pe care le-am zâmbit de ceva vreme încoace. Cele puţine nu mai contează deja.
Luli mă anunţa că a venit vara. A doua mea vară de când... si sunt... Sunt luminată de pixelii luminoşi ai ecranului. Noroc că roboţeii nu ştiu să citească. Noroc că sunt iar ilogică şi de fapt sunt la fel de egoistă şi scriu doar pentru mine.

Asculta mai multe audio Muzica

The art of whistling

2010-04-01T10:25:00.001+03:00

Din messengerul altei vieţi.
Ai Rar de Nicu Alifantis?
Am mult Nicu. Rar se nimereşte des.

Asculta mai multe audio Muzica

Din tine

2010-03-22T23:00:00.004+02:00

Anul în care te-am cunoscut pe tine a dat un vin tare, care aproape că se spărgea sub privirile însetaţilor de vorbe. Era şi un vin parfumat, dulce ca susuratul cald într-o ureche ce nu a auzit niciodată zgomot de gene fluturânde. Ai putea spune că e deja prea mult, dar deja vinul s-a terminat în paharul meu din care am muşcat cu durerea anului acela care a dat sus-numitul vin divin.
Anul acela am băut atât de mult încât oamenii nu ştiau când sunt trează şi când mă jucam in vino veritas. Mă scăldam în vorbe şi beam din ce în ce mai mult. Şi vinul mi se spărgea în vene şi eu aşteptam în zadar să mă sorbi.
Nu era nimic divin în afara vinului şi, cu toate astea, eu aşteptam să devin o muză divină. Până la urmă m-am transformat într-o muză din cartoon. Acum că mă gândesc, parcă mă şi amuză. Atâtea jocuri de cuvinte şi până la urmă beţia s-a dovedit insuficientă.
După cum bine a observat Luli, mi-a trecut. Eu zic că am trecut dintr-o obsesie în alta. Cum s-ar zice, am schimbat vinurile. Divine. Şi tot din vina lor.

Asculta mai multe audio Muzica

Despre linişte

2010-03-13T09:12:00.000+02:00

Asculta mai multe audio Muzica

Upcoming trips

2010-03-12T09:34:00.003+02:00

În lumea cărţilor mele vrea să-şi facă loc şi "1501 feluri de mâncări de la 1935". Un mic preview: "Crapul e preferat crăpoaicei". It's going to be fun :D.

Uliţa Borşului

2010-03-09T22:00:00.004+02:00

Aşa cum unii au uliţa copilăriei, eu am uliţa Borşului.
Nu pot să-mi încep amintirea cu m-am născut într-un sat uitat de lume (aproape), undeva în inima Transilvaniei. Pot doar să spun că acolo am crescut şi întotdeauna voi spune despre mine că sunt ardeleancă, un lucru care simt că-mi curge în felul de a gândi şi de a vedea oamenii.
Răscolind prin amintirile care încep să devină din ce în ce mai şterse, motiv pentru care o să încerc să culeg cât mai multe dintre ele, am dat la un moment dat de aceasta. Drumul. Drumul pe care îl făceam până la casa bunicii, undeva la deal, pe uliţă, pe Borş în sus.
De jos, de unde porneam, drumul părea fantastic şi aproape de necucerit. Părea că durează cât poveştile spuse de o voce caldă. Adică o eternitate. Timp în care eu aveam gândurile îndreptate către pădurea mea magică de porumb şi către soarele meu care mă aştepta în spatele uşii şopronului.
În funcţie de ora la care ajungeam, pe băncuţele de lângă porţi şedeau femeile bătrâne, câte una, câte două, mai multe, poate şi câţiva copii. În faţa caselor mari, multe dintre ele săseşti, cârduri de raţe şi de gâşte. Viaţă, culoare, mirosuri pe care de abia aşteptam să le redscopăr, plecată dintr-un Bucureşti mare şi gri.
De regulă porneam prima înainte şi îi lăsam pe ceilalţi în spate. Urcam serioasă, aproape în fugă la început, până când drumul mă dovedea şi mă obliga să îmi încetinesc pasul. Bătrânele se uitau după mine, le vedeam chiar şi de pe marginea cealaltă a drumului cum puneau mâna streaşină la ochi ca să vadă mai bine cine a venit cu cursa.
Câte una mă întreba: Tu copilă, da' tu a cui eşti?
Întrebarea mă nedumerea. Îmi ştiam numele de familie şi cu toate astea nu părea să fie de ajuns. Şi tot femeile cu broboade negre ştiau de a cui sunt şi mă făceau una de a lor.
Aaa, e copila lu' Cheţa de la Bucureşti. E de-a lu' Diacu.
Rămâneam serioasă în continuare, o adevărată bucureşteancă ce nu intră în vorbă cu necunoscuţi, chiar dacă sunt sânge din sângele ei. Urcam mai departe, astfel primită în sânul lor, fără să ştiu ce primisem cu acel "E de-a lu' Diacu". Uliţa mă ducea la tuşa Letiţie, la Buna, la apa de la Buturoi, la şopronul meu, la soarele care mă aştepta, la ferestrele casei înalte, săseşti, de unde priveam drumul pe care atunci nu credeam că am să îl uit vreodată.
Aş vrea să mai urc şi acum uliţa Borşului, să mă mai întrebe câte o bătrână de a cui sunt, să văd cârdurile de gâşte, să aud copii chicotind, să simt miros de praf şi să intru în curtea casei în care eram zeiţă, prinţesă şi muritoare deopotrivă. Aş vrea.

Gânduri către nicăieri

2010-03-06T23:17:00.002+02:00

Iubeşte-mă şi fugi. Asta ar fi varianta AP. Pentru 18+, domnişoara T încă nu şi-a luat inima în dinţi. De fapt, nu şi-a mai luat altă inimă după ce a rămas fără ea, tot împărţind bucăţi impotenţilor relaţional/emoţional din viaţa ei.
Messengerul scrie singur în seara asta: Nu mai am oglindă. Mi-a căzut printre cărţi. Şi nu o mai găsesc.
Pentru prima dată, domnişoara T s-a ridicat din adormire şi a început să prindă gândurile din urmă, să le aştearnă pe hârtie. Erau însă gândurile rămase la coadă, cele mai leneşe, care nu apucaseră să fugă la timp. La timpul pierdut.
Mă numesc E.T. şi sunt cititoare. Niciodată scriitoare. Serios.

Asculta mai multe audio Muzica

De gustibus

2010-02-25T09:30:00.001+02:00

Ce gust are pământul când alergi mâncând pământul?

Asculta mai multe audio Divertisment

Filosofia lui nu

2010-02-23T10:06:00.002+02:00

Dintr-un motiv ştiut numai de nu, titlul ăsta de carte a rămas undeva lipit de un alt gând, de au ajuns să fie unul şi acelaşi. Şi asta pentru că am fost întrebată ce citesc. Filosofia lui nu, Insula câinilor (sau voyeurilor, nu se hotărâseră), Cum să trăieşti cu un nevrotic acasă şi la serviciu şi Prinţesa gheţurilor. Site-uri, ziare, politică, mizerie, durere, prostie.
Ce-aş vrea să citesc: mailuri, Borges, SMS-uri, despre fericire, despre călătorii. Mi-ar plăcea să scriu serios despre lucruri serioase, mi-ar plăcea să găsesc strada Speranţei, mi-ar plăcea să trimit invitaţii la ceai (caramel & vanilie + lapte + miere), mi-ar plăcea să stau să citesc şi să aud torsul unei pisici. Mi-ar plăcea ca la o vorbă miresmele să-şi înceapă plimbarea printre oameni şi să le toarne nepăsare şi zâmbete peste griji şi oboseală.
Aşa, torc doar fumul unei ţigări care nu se mai stinge şi care continuă să-mi ardă gândurile. Mă las prinsă în fiecare seară în plasa unor cuvinte care mă taie şi-mi picură în carne o otravă care ar putea fi mai dulce decât... Cuvintele ei se lasă uşor peste mine şi mă strâng în braţele lor cu o mie de întrebări care şi-au pierdut semnele de întrebare. O plasă toarsă de un păianjen care macină întunericul camerei mele în firimituri mărunte şi înecăcioase.

Note to self: relax and chill. Breathe. Şi nu uita să şi expiri. Un posibil TIFFeţ.

Asculta mai multe audio Muzica

See ya

2010-02-16T22:14:00.003+02:00

Citit? A zis cineva ceva de citit :D?
A fost timpul pentru o pauză, pentru un Kit Kat, pentru ceva cam multe filme, acum e timpul să mă întorc la cititul meu şi din când în când poate să mai şi prind nişte gânduri care se iţesc în întunericul camerei mele, oftând printre cărţi. Cărţi care îşi cer tot mai vehement un locşor al lor.
Dar până să le ofer un loc cărţilor mele (altul decât cel în cutii dungate şi inflorate), până să aştern gândurile pe care le-am şi prins din urmă înainte de a adormi, până să vină primăvara şi până să aştept vara... hehe, sper să revin cu biţi şi pixeli, sper să citesc, sper să învăţ, sper ca domnişoara T să-şi facă o căscioară frumoasă fix pe strada Speranţei şi să invite lumea la ceai. La ceai, pisici, cărţi şi wireless :D

Asculta mai multe audio Muzica

Volver

2010-01-14T19:23:00.003+02:00

Reluctantly, am scuturat tastatura de praf şi pe mine de gânduri şi-am trecut la înşirat vorbe pe aţă, cu gândul să le las să se usuce la un posibil soare, aşa cum se pregăteau merele în copilăria mea. Pot doar să sper că gustul va fi acelaşi.
Părăsind redacţia la sfârşitul lui decembrie anul trecut, am început să trec în revistă oameni, locuri, vorbe, trecutul şi viitorul, pentru că de prezent oricum mă preocup prea mult şi de aceea poate nu mă bagă aproape deloc în seamă.
Ar fi multe de spus, puţine de înţeles, aşa că mai bine fac loc unor frânturi dintr-un caiet unde trec toate gândurile dintr-o noapte plină de vise.
Printre noile plăceri pe care le-am descoperit în noul an s-ar număra mersul la cinematograf, dar nu oricând şi oriunde. Îmi plac sălile goale sau aproape goale şi nu m-ar deranja deloc să fiu singură în sală. Păcat că nu se poate.
Astăzi la germana mi-au răsărit în minte două expresii: înfurtunit (care ar trebui să aibă legătură cu furtuna) şi a se tiptili (a merge tiptil). Le ţin minte cu încăpăţânarea cu care iubirea apare în cele mai neaşteptate locuri. Le-am rostogolit de câteva ori prin gură, ca nişte bomboane dulci-acrişoare, şi le-am înghiţit cu foamea nebună de cuvinte uitate într-un colţ prăfuit.
Lucruri de făcut, lucruri de văzut... să scap de obsesiile vechi, să capăt altele mai frumoase, să întâlnesc oamenii pe care nu am apucat să îi întâlnesc anul trecut, să văd cel puţin două filme pe zi şi să mă reapuc de citit.
Şi cum în ultima vreme am tot fost întrebată ce-mi place să fac, mi-am dat seama că deşi mă plângeam de cât aveam de citit pentru serviciu şi nu numai, asta îmi place să fac. Să citesc, să fac documentare, să răsfoiesc, să caut, să găsesc. Rămâne de văzut dacă voi reuşi să mă întorc la citit ca ocupaţie full-time.
P.S. Cred că vizionarea a cel puţin două filme pe săptămână merge la categoria bifate, evident, "Volver" fiind unul dintre filmele acestei săptămâni. E uimitor cum te prind peliculele astea de nu-ţi vine să le mai laşi singurele :D.

Tired

2009-11-27T23:46:00.003+02:00

Moment pentru liniştea care află cât zgomot produc furnicile cu picioruşele lor mărunte, moment pentru oamenii care se opresc din respirat ca să pornească nesfârşite dialoguri cu ei înşişi.
Moment pentru pauza de cafea măcinată între palmele mele calde. Moment pentru liniştea vorbelor care se sparg în timpane cu furia unor valuri de furtună.
Momente fără schiţe, planuri care şi-au uitat numărul şi s-au aşezat cuminţi la coada interminabilă din spatele meu.
Casc şi devin şi mai căscată şi mă intind cu centimetrii mei spre toţi care mă zoresc să trăiesc. Nu-mi ajung însă şi rămân să ridic poduri pe care nu le mai termin.
I'm a little bit sick and tired.

Coldplay - See You Soon
Asculta mai multe audio Divertisment

Un om, o oamă

2009-11-21T18:00:00.005+02:00

Adică un gând dintr-o seară, înainte să adorm, una dintre dilemele copilăriei mele. Nu înţelegeam de ce există om (pe care îl asociam cu un bărbat), dar nu există oamă (care ar fi fost deci partea femeiască a omului). Între timp dilema s-a adâncit, nu a căpătat neapărat un răspuns care să fie mulţumitor pentru copilul de odinioară. Probabil că am abandonat dilema numai pentru că la un moment dat m-am apucat să fac săpături prin curte. Îmi plăceau florile şi mereu plantam câte ceva, adoram mirosul pământului proaspăt răscolit şi senzaţia că fac ceva care se potrivea lumii oamenilor mari. Mă apropiam de ei, copiindu-le gesturile şi îndeletnicirile. Asta era pe vremea când în urma săpăturilor descopeream cioburi din vase folosite nu chiar cu aşa mult timp în urmă, dar pe care eu le atribuiam unor strămoşi fantastici. Mai descopeream cârlige de rufe, unele rotunde, pe care nu le-am mai întâlnit de atunci, fiind o formă la care s-a renunţat între timp. Asta mai era pe vremea în care eu voiam să devin arheolog (en fin, arheologă) şi mă gândeam cât de frumos ar fi fost să iau pământul la cernut în căutarea unor semne din alte vieţi.
Adică un om, o oamă, exact acei oameni care lipsesc acum mai mult decât oricând. Asta pentru că am citit-o şi pe Laura şi pentru că a declanşat pe undeva ceva din nedumerirea acelui copil care nu înţelegea de nu există şi oame. Nedumerire care a ajuns în ziua de azi la de ce sunt atât de puţini oameni.
Ceva din copilul acela care am fost cândva se miră din ce în ce mai mult când întâlneşte oameni, oame, un om. Ceva din copilul acela primeşte din ce în ce mai senin ipocrizia oamenilor, plăcerea altora de a face rău, priveşte cu ochi din ce în ce mai goi ambiţiile mărunte şi închide ochii şi urechile la toate sunetele unei lumi în care nu ştie ce mai e de căutat. Şi totuşi, e lumea copilului care voia să devină arheolog, e lumea copilului care voia sa facă liceul Brukenthal, e lumea mea, e lumea în care eu citesc mult şi înţeleg puţin, ştiu multe, dar folosesc şi mai puţine, e lumea în care eu nu mă apăr şi îi las să văd până unde pot merge. E lumea căreia îi întorc spatele, e lumea în care telecomanda mea are prea puţine butoane. Lipseşte cel mai important. Cel de turn off.
Asta pentru că mereu refuz să cred, mereu închid ochii, mereu tac, mereu fug, mereu mă ascund, mereu întorc spatele, mereu caut oamenii şi oamele unei copilării care m-a aruncat pe nedrept într-un colţ. Pentru că nu ştiu să cer, nu ştiu să fac pace, nu ştiu să semnez tratate, pentru că nu mă ridic niciodată din adormirea mea, să prind gândurile din urmă şi să le condamn pe o coală de hârtie, în întunericul unei camere în care tot ridic ziduri din cărţi şi nu le mai termin.

Muse - Resistance
Asculta mai multe audio Muzica

Moartea domnului Nelu (guestpost)

2009-11-13T10:36:00.004+02:00

Dnul Nelu a fost vecinul meu. Timp de douăzeci şi patru de ani am schimbat cu el doar bună ziua, bună dimineaţa sau bună seara. A fost soţul Irinei şi stăteau în casa din dreapta noastră, cu care aveam perete comun. Nu ştiu dacă era bătrân sau tânăr, era bunic în orice caz şi obişnuia să se plimbe pe stradă şi să privească la noi în curte atunci când trecea prin dreptul porţii. Îl vedeam când întorcea capul şi se uita fără să se ferească cum fac unii atunci când îi surprinzi. El nu, continua să privească până când începea gardul de piatră prin care nu mai putea zări nimic. Alteori se uita cum plec, se uita la maşinile care parcau în faţa casei noastre, se uita la oamenii care veneau la noi. Îl urmărea pe tata când îl vedea prin curte şi abia aştepta să transforme salutul “Ce faci nene Nelu?” într-o discuţie pe care o lungea cât de mult putea. Îşi aducea aminte de tinereţe, poveşteste tata, de timpurile mai bune despre care vorbesc mereu cei pe care prezentul nu îi mai mulţumeşte.
Dnul Nelu a avut un accident în care şi-a pierdut un ochi şi a căpătat nişte dureri de cap puternice, despre care spunea că nu le mai poate suporta. Avea un ochi din sticlă ascuns după nişte ochelari fumurii despre care, în unele nopţi când auzeam nişte pocnituri dinspre casa lor, spuneam că îl foloseşte ca să joace pereţel.
În dimineaţa asta dnul Nelu s-a hotărât să moara.
Am aflat repede, doar cu jumătate de oră întârziere, aşa cum se află veştile în cartierele mici. Am primit un telefon de la dna Stoica, o vecină care locuieşte pe altă stradă, dar pe care o sunase dna Pascu, pe care de altfel nici nu o cunosc. E incredibilă frenezia care se creează când se întâmplă ceva, iar cel care aduce vestea are mereu în glas o superioritate care îi dă de gol bucuria că face acel anunţ. Aşa s-a întâmplat când a luat foc casa unui vecin, când a fost prins un puşcăriaş la noi în curte… La fel se întâmplă când moare cineva de moarte naturală, dar un spânzurat este o ocazie deosebită pentru orice persoană care se ocupă serios şi constant cu răspândirea veştilor.
Dnul Nelu s-a spânzurat.
Poate a considerat că lumea pe care o vedea prin singurul lui ochi e o bucată de viaţă mult prea mică, poate a obosit să se plimbe şi s-a plictisit de casele din cartierul nostru, aceleaşi drumuri până la magazinul din colţul străzii, aceleaşi amintiri din aceleaşi timpuri mai bune despre care s-a plictisit să vorbească… Închid un ochi şi privesc viaţa prin ochiul dnului Nelu. La început am senzaţia că mă sufoc, iar după câteva minute dnul Nelu este pentru minte un erou, îi privesc existenţa cu aceeaşi compasiune cu care o fiinţă cu trei ochi ar privi-o pe-a mea.
O maşină albastră cu două girofaruri şi inscripţia “Medicină legală” stă parcată în faţa casei. Un bărbat cu o agendă în mână se plimbă şi aşteaptă. Lângă el, nepotul oxigenat al dnului Nelu se plimbă în alt ritm şi altă direcţie decât bărbatul cu agendă, nu îl văd foarte bine, dar îmi imaginez că e trist. Până şi eu sunt tristă. Apar şi soţia lui, Irina, cu o vestă gri deschis şi o căciulă neagră, fiica şi soţul ei. Fac un cerc în faţa porţii şi aşteaptă. Încerc să îmi dau seama dacă plânge cineva, dar nu le disting feţele. Apare şi dnul Nelu, într-o pătură groasă maro cu model oriental, înfăşurat într-un cearşaf alb, ţinut de doi oameni în uniformă albastră, care îl aşază pe jos în spatele dubei, deschid uşile şi îl bagă înăuntru. Încerc să văd dacă plânge cineva trecerea rapidă a dnului Nelu din casă până în spatele uşilor închise, dar din nou eşuez. Îmi vine să plâng. Grupul de oameni continuă să vorbească în faţa porţii şi încerc să îmi imaginez tema discuţiei. Între timp duba pleacă, fără zgomot, fără un demaraj brusc care să atragă atenţia, doar eu de la geam analizez dispariţia ei până în cele mai mici detalii şi o urmăresc cu privirea din spatele jaluzelelor albe orizontale. Nimeni nu a întors capul după maşină. Îmi alunecă o lacrimă şi mă întreb dacă Irina a fost sufletul pereche al dnului Nelu. Cercul se răsfiră şi lumea intră în curte. Nu mai e nimeni pe stradă.
Mi-l imaginez pe dnul Nelu desfăcând emoţionat un bilet pe care citeşte fără probleme un cuvânt şi zâmbeşte. Închide un ochi pentru câteva minute, mă priveşte cu compasiune şi dispare.

Monday, monday

2009-11-09T09:40:00.005+02:00

Pentru că e luni şi nici măcar nu-mi mai tresare vreun gând cu gândul la ziua asta. Ăsta ar fi avantajul faptului că lucrez duminica. Zilele de "weekend" îşi pierd candoarea şi se lasă frământate printre celelalte. Pentru că ziua de ieri a avut în ea ceva dintr-o căldură pe care nu am mai simţit-o de mult. Ziua de ieri se va regăsi multă vreme de acum încolo în vorbele şi scrierile oamenilor: îţi aduci tu aminte de ziua aceea caldă de noiembrie, 8 pe numele ei? Mi-aduc, mi-aduc, în ziua aia mi-a ieşit cea mai bună cafea pe care am făcut-o vreodată şi am reuşit să scriu prima scrisoare pe hârtie, după ani şi ani de tastat dement mailuri. (Ipotetic vorbind... In real life se poate şi mai bine.)
Pentru că am mai primit recomandări de cărţi, pentru că m-am întors la căutările de cărţi, pentru că m-am întors la Borges, pentru că germana nu mai funcţionează din amintirile mele din copilărie. Pentru că... mi-am dat seama că eu cred în îngeri, dar despre asta another time (Laura, sper să nu uit şi să scriu :D).
Pentru că în playlistul meu s-a mai aşezat cuminte o obsesie. De toamnă.

Tori amos - Father's Son
Asculta mai multe audio Muzica

Aha

2009-11-07T12:00:00.004+02:00

Bucureştiul dimineţilor pustii şi reci e numai al tău. Merg încet pe urmele tale imprimate în asfaltul care se topeşte sub privirile mele goale şi fără mine în ele. Paşii mei alunecă uşor şi nu mă simţi. Mda. Sunt umbră şi îmi place. Alunec mai departe pe urmele tale şi mi se pare mereu că te întorci să vezi dacă mai sunt acolo. Eu şi privirile mele goale, umbra mea care iese din colţurile oraşului. Îmi promiţi că multe se vor întâmpla în colţul meu şi eu încep să mă întreb. Şi să deşir poveştile încâlcite care zac în cărţile mele. Cărţile mele care mă îmbie cu liniştea lor din cutiile în dungi în care le ţin.
Credeam că... citindu-ţi poveşti nemuritoare şi jucându-mă de-a Şeherezada va fi de ajuns. Credeam că păcatele mele grele şi fără culoare îşi vor găsi moartea în muşcăturile tale amare ca gustul unei întrebări rămase fără răspuns. Credeam.
Respiraţia mi se opreşte şi te caut cu privirile mele goale. Gândurile mele mă lovesc încetişor şi-mi râd zglobiu, ca o sticlă spartă pe o podea care n-a cunoscut niciodată zgomot de paşi. Umbra mea s-a lăsat furată de gânduri şi acum nu mai găsesc urmele paşilor tăi. Sau poate te-ai descălţat şi eu nu ştiu să recunosc urmele de tălpi pe asfaltul oraşului meu pustiu şi rece.
Credeam că te-am văzut la un colţ de stradă, printre cărţi prăfuite şi dive cu zâmbete tăiate în hârtie. Credeam. Dar nu eşti tu. E doar umbra ta, fără culoare, fără miros, cu gust amar, venit de undeva de departe din dimineţile mele ce strigau mut de o durere la care închideai ochii. Eşti doar un păcat la fel de greu ca şi tăcerile mele. Tăceri, colţuri, obsesii, e simplu până la urmă.
Credeam că eşti tu în cărţile care mă înconjoară tăcute şi mioape, credeam că eşti tu în săruturile care muşcau în mine cu disperarea sângelui care s-a pierdut pe sine, credeam că eşti tu în vorbele care se jucau în ploaia de sofisme. Credeam că sufletul meu spart în mii de bucăţi se va lipi la loc, în două bucăţi egale, fără firimituri. Inefabil şi peremptoriu până la urmă.

A-ha - Thought That It Was You
Asculta mai multe audio Muzica

Dor

2009-10-31T21:08:00.001+02:00

grigore lese - saracu' omu' cu dor
Asculta mai multe audio Muzica

Un peu de...

2009-10-27T22:01:00.002+02:00

Pentru că mă plouă din nou. Privesc într-o vitrină în care nu mai sunt decât urmele desenate în praf de posibile bunătăţi pentru suflete rătăcite.
Pentru că mereu mă văd dansând într-o ploaie dementă şi colorată de privirile orbilor din oraşul meu. Pentru că întotdeauna îmi iau notiţe în somn şi niciodată nu le trec pe nesfârşite coli de hârtie albă. Blanc, ti prego.
Un pic de cuvinte, un pic de foame, un pic mai multă nebunie şi uite-mă în faţa ploii certându-mă cu ea pentru locul stropilor de pe chipurile oamenilor. Ploaia... ce ştie ea. Trece prin mine, se prelinge, mă duce, mă întoarce, mă plimbă. Vitrinele în care privesc se mişcă singure ca într-un carusel fără buton de oprire. Haide, doar un pic de... ia-mă de mână, altfel durează o mie şi unu de ani şi Şeherezada o să rămână fără glas şi nopţile o să uite să mai treacă şi dimineaţa nu se va mai trezi vreodată. Da, asta e, un pic de eu însumi, un pic de carusel, un pic dintr-o noapte adormită, ceva din vitrina goală şi prăfuită şi mult dintr-o voce în care cuvintele se rostogolesc prin tine.

Carla Bruni - LAmour
Asculta mai multe audio Muzica

Despre oameni

2009-10-24T17:22:00.010+03:00

Categoric azi germana n-a fost o prioritate, deşi ar fi trebuit să fie. No comment.
Azi au început să mi se perinde prin minte oameni. Oameni şi oamenii. Oameni pe care m-am bucurat să îi regăsesc după ceva vreme. Nu bloggeri, oameni. Pe care îi simt undeva aproape, deşi nu i-am întâlnit niciodată. Nu e timpul trecut şi cred cu tărie în viitor, chiar dacă el nu crede în mine.
Oamenii... întotdeauna m-am minunat de felul în care se simt atraşi de mine şi eu de ei. Felul în care oamenii îmi zâmbesc şi mă îndrumă. Unul dintre ei este domnul T., la care m-am tot gândit în ultima vreme, mai ales pentru că nu am mai avut nici o carte la mine. Cărţile de pe biroul meu primeau întotdeauna o recenzie pe care n-aş fi găsit-o în nici un ziar şi în nici o revistă. Era o recenzie pe care o simţeam numai pentru mine, erau nişte cuvinte pe care nu le-aş mai fi găsit nicăieri altundeva.
Domnul T... n-am să uit nici acum cum m-am dus la el şi i-am spus: Domnule T., o să ziceţi că am înnebunit, dar vreau să mă învăţaţi să scriu. Nu îi vedeam faţa, dar îl simţeam că zâmbeşte. M-am grăbit să completez: Ştiu, ştiu, scrisul nu se învaţă, îl ai sau nu-l ai.
A mustăcit. Mi-a spus: Eh, se mai poate învăţa câte ceva. Dar la ce anume te-ai gândit?
A trecut mai mult de jumătate de an de la conversaţia aceea şi eu încă nu ştiu la ce anume m-am gândit. Mi-a spus, printre altele, să îmi formez un reflex în a scrie, la anumite ore, am idei, n-am, nu contează cum le simt venind, eu să mă apuc să scriu. Zic neah, e o aşa nebuloasă la mine la etaj că nimic nu se încheaă. Pai mă, pune mâna şi scrie întâi, ca să ai de unde şi ce să legi. OK, scrii fragmente. Dar la un moment dat fragmentele alea integrează-le în ceva, construieşte în jurul lor.
Nu simt că am construit în jurul a ceva şi îmi vine să scriu când adorm. Atunci ideile mă năpădesc ca o pânză de păianjen şi eu le las şi adorm. Un reflex şi el, până la urmă...
O problemă cu universul... se cerea un blog. Iată-l. But I'm not saving the world anymore.
Oamenii au început să îmi devină din ce în ce mai dragi şi eu încă mă întreb cum se poate... e aşa de simplu până la urmă. Şi eu nu ştiu să citesc de fapt unde trebuie.
Şi pe urmă textuleţul trist al lui O... O lume dintr-o altă lume a venit peste mine ca o avalanşă care trebuia să îmi aducă aminte că niciodată nu aştern pe hârtie gândurile care nu mă lasă să adorm. Cea căreia îi vin în minte toate câte îi vin în minte înainte să adoarmă ar putea... da, ea cu adevărat ar putea. Dar niciodată nu se trezeşte având în minte tot ceea ce nu o lasă să adoarmă şi tot ceea ce nu o lasă să viseze. Rămân doar eu.
Eu şi oamenii mei, cei care îmi salvează în fiecare zi universul fragil. Oameni, prinţese, flori, pietre preţioase.
I'm taking a break and a breath of something else.

Silence me softly

2009-10-24T12:25:00.002+03:00

09 - Shirley Horn and i love him
Asculta mai multe audio Muzica

Lume, drumuri şi orbi

2009-10-18T22:22:00.005+03:00

Am pornit cu Ben Okri pe un drum înfometat. Deocamdată am ajuns pe la jumătate. Am observat că i-a făcut plăcere lumea oarbă care se auzea în căştile mele. Nu-i place însă scara la cer şi nu prea înţeleg de ce.

luna amara - lume oarba
Asculta mai multe audio Muzica

Copilărisme

2009-10-16T20:15:00.005+03:00

O seară de vineri, un autobuz semiaglomerat, un copil cu un telefon. Copilul nu cred să aibă mai mult de 10 ani :D. Tare rău îmi pare că nu l-am putut înregistra, pentru că sunt sigură că mi-au scăpat câteva dintre sfaturile lui înţelepte :)).
La prima conversaţie n-am fost prea atentă, aşa că am prins doar frânturi: Da, te rog eu, împăcaţi-vă măcar pentru ziua ei. Fă-o pentru mine. E ziua ei.
Conversaţia numărul doi, scurtă şi la obiect: Bună seara, am o întrebare. Când e meciul? Aha, duminică dimineaţă. Nu, era ziua unei fete... Nu, nu, vin, contaţi pe mine, o să fiu acolo. La revedere.
Ehe, iată ce-mi aud urechile: Sunt trist, foarte trist (aş vrea să râd, dar mă abţin, copilul chiar pare trist). Păi duminică am meci, nu pot veni la ziua ta. Trebuie să renunţ. Ăla e viitorul meu, nu pot să refuz (deja nu mai pot şi încep să râd, oricum e prea preocupat şi nu-şi dă seama). De la 10.00. Nu poţi tu schimba ora? Cu (îi spune cu ce echipă joacă, dar n-am reţinut).
Altă conversaţie, după cea cu viitoarea sărbătorită: Da, am aflat de ce e supărată X pe tine. Ascultă-mă pe mine, că sunt băiat, ştiu ce zic. Voi sunteţi fete, ştiu de la mama, că şi ea face la fel cu sora ei. Deci, dacă eu am un prieten foarte bun, asta e între mine şi el. Adică eu sunt prieten cu el, dar el la rândul lui este prieten foarte bun şi cu altcineva. E între ei doi, eu nu mă bag. Fiecare cu treaba lui (ha, copilul ăsta chiar ştie ce zice). Eu mă duc la ziua oricui mă invită, chiar şi la ziua lui Y. Eu m-aş duce la oricine mă cheamă. Da, aşa trebuie să faci şi tu. Ascultă-mă pe mine, fii mai prietenoasă, ştiu ce zic. Trebuie să închid. Pa.
Altă conversaţie, normal... Da, am vorbit, trebuie să fiu acolo la 9 jumătate. Da, duminică. Bine, trebuie să cobor. Pa.